R. Paraschivescu: Clișeul pe care ziariştii s-au grăbit să-l folosească ori de câte ori le-a fost lene să gândească

Acest articol a apărut în numărul 57 (21 ianuarie – 3 februarie 2019) al revistei NewMoney

„Ce este Istoria?“ îi întreabă profesorul pe elevi în prima parte a romanului Sentimentul unui sfârşit de Julian Barnes. Profesorul ţine la majuscularea istoriei şi la simplitatea aparentă şi perversă a între­bării. Siliţi de convenţia didactică, elevii răspund după inteligenţă, lecturi şi pricepere.

Tony Webster, protagonistul cărţii, clamează că istoria „se compune din minciunile învingătorilor“, prilej pentru Moş Hunt, profesorul, să ricaneze: „Da, m-am temut că asta o să zici. Mă rog, totul e să ţii minte că se compune şi din autoamăgirile învin­şi­lor.“ Un alt elev, Colin, e de părere că „istoria e un sendviş cu ceapă crudă“. Când profesorul vrea să ştie de ce, elevul detaliază: „Fiindcă se tot repetă, domnule. Am văzut-o la nesfârşit şi anul ăsta. Aceeaşi veche poveste, aceleaşi vechi oscilări între tiranie şi răzvrătire, război şi pace, prosperitate şi pauperizare.“ „Intră destul de multe într-un singur sendviş, nu găseşti?“ glumeşte acru profesorul, înainte de a-i cere părerea lui Adrian Finn, mintosul clasei. Iar Finn răspunde cu un citat din Patrick Lagrange, un francez pe care-l inventează pe loc: „Istoria e acea certitudine apărută în momentul când im­perfecţiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării.“

SABIA ȘI PANA. Definiţiile date istoriei se numără cu sutele, dacă nu cu miile. În afara deja clasicizatei variante a istoriei ca „înşiruire de versiuni“, marile minţi (ei bine, da, ale istoriei) au punctat spectaculos pe tabela de marcaj a vorbelor de duh. Voltaire, bunăoară, vede în istorie „puţin altceva decât o lungă succesiune de cruzimi fără rost“, pe când Thomas Carlyle o consideră „un imens morman de praf“ sau, aproape poetic, „o simplă distilare a zvo­nului“. Napoleon declară că „istoria e un mit pe care oamenii au căzut de acord să-l creadă“, în timp ce Elbert Hubbard e de părere că ea n-ar fi nimic altceva decât „o colecţie de epitafuri“.

Sunt atât de multe definiţiile şi atât de subtile unele dintre nuanţele lor, încât wit-ul lui Oscar Wilde riscă să treacă neobservat. Or, Wilde spune un lucru important, mai ales pentru noi, care trăim şi ronţăim atâtea mii de fapte diverse la început de mileniu: „Orice nebun poate face istorie, dar e nevoie de un geniu s-o scrie.“ Ca să vezi. Oscar Wilde, care ştie mai bine decât mulţi ce înseamnă să fii onest, distinge între facerea şi scrierea istoriei. Sabia care se roteşte e una, pana, condeiul sau tastatura care con­semnează, cu totul alta. Nu poţi să faci şi să scrii istorie, la fel cum nu poţi fi simultan fotbalist şi arbitru sau – în aceste timpuri de „amnistie fără amnezie“, vorba lui Adam Michnik – avocat şi judecător.

E nevoie de despărţirea apelor şi de limpezirea minţilor. Iar printre primele care au grabnică nevoie de aceste operaţiuni se numără presa din România. Cea sportivă în primul rând, cea generalistă la mică distanţă. După atâtea decenii în care istoria Româ­niei a fost o unealtă de falsificare a realităţii şi de mitologizare a unor figuri nu neapărat meritorii, deparazitarea era obligatorie. La fel, repunerea istoriei pe făgaşul normal. Iată însă că şi aici reacţiile opiniei publice au fost ostile şi necontrolate, ca peste tot unde răul devine obişnuinţă, iar ieşirea din logica lui e greu de conceput şi de acceptat. Atât de necesară unei populaţii datoare sieşi să reînveţe respiraţia firească, demitologizarea a fost percepută ca „tră­dare de neam şi ţară“. Cei care au încercat să atragă atenţia asupra panteonului mistificat au fost scuipaţi pe stradă şi acuzaţi că fac jocurile duşmanilor cla­sici: Soros, ungurimea gata să ne sară la Ardeal, masonii, grupurile de influenţă planetară.

Pe lângă asta, în subsidiarul tentativei de decredibilizare a celor care, paradoxal, se străduiau să ne înlesnească recredibilizarea în ochii lumii s-a mai produs ceva. Un lucru aparent neînsemnat, care însă face praf distincţia lui Oscar Wilde între făuri­torii şi scriitorii de istorie.

TIPARELE. „Istorie“ a ajuns parte componentă a unui clişeu facil ca toate clişeele, pe care ziariştii s-au grăbit să-l folosească ori de câte ori le-a fost lene să gândească. Şi, la drept vorbind, le-a fost mai mereu. Facerea şi scrierea istoriei au ajuns opera­ţiuni identice în mentalul presei româneşti.

„A scrie istorie“ a devenit o platitudine la fel de dăunătoare azi ca „a avea un proiect“ cu un deceniu în urmă. Pe atunci, totul era proiect: compunerea unei piese house, un drum de trei staţii cu tramvaiul, montarea unei alarme, mersul la closet. Totul. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi cu „scrisul istoriei“. Oricine a câştigat un meci de tenis, a luat premiu la un festival sătesc sau a purtat pantofi roşii de Revelion a făcut istorie. Deschideţi ziarele la întâmplare, intraţi pe site-uri, ciuliţi atenţia la un program de ştiri TV şi vă veţi edifica: „Răzvan Lucescu scrie istorie în Grecia“, „Un ro­mân scrie istorie pentru SUA“, „Încă un român scrie istorie în tenis“, „Iulian scrie istorie la «Exatlon»!“, „Ianis Hagi scrie istorie: fiul «Regelui» poate spulbera recordul celui mai scump transfer din fotbalul românesc“ etc. Frumos, elegant, românesc. Mai cu seamă că, redactat în cheia pre­zumţiei, ultimul titlu dove­deşte că, printr-o ghiduşie a timpului, e posibil să scrii istorie înainte s-o faci.