Între Brexit şi „Brexit Plus, Plus, Plus“ – cum îşi autointitula Donald Trump victoria în alegerile prezidenţiale – devine tot mai clară nemulţumirea „clasei muncitoare“ faţă de establishment. În Anglia, Brexitul a găsit susţinere preponderent la cei fără studii superioare, la cei cu venituri mici şi la şomeri. În State, unde combinaţia de factori care a dus la victoria lui Trump este mai complexă, este la fel de evident sprijinul masiv primit de candidatul „antisistem“ din partea celor fără studii superioare şi a celor îngrijoraţi de problema locurilor de muncă. Aşa cum spune Theresa May, premierul Marii Britanii, în cel mai recent discurs, „aceşti oameni – adeseori locuitorii cu venituri modeste spre mici ai ţărilor bogate, ca a noastră – îşi văd joburile outsource-ate şi salariile tăiate. Îşi văd comunităţile schimbându-se în jurul lor şi nu îşi amintesc să-şi fi dat permisiunea pentru asta“. În condiţiile în care paradigma economică suferă schimbări fundamentale, foarte mulţi se simt depăşiţi de noile condiţii şi noile provocări. Care este răspunsul lor?
„Capul elitelor vrem.“ Ne-am putea imagina milioanele de nemulţumiţi vociferând negruzzian, coordonate şi întărâtate cu măiestrie de populişti: „Am rămas săraci! N-avem bani! Ni i-au luat pe toţi elitele! Elitele! Elitele! Ele ne belesc şi ne pradă!“ „Elitele“ se tânguiesc surprinse şi indignate: „Milostivă doamnă Democraţie, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Noi suntem cultivaţi şi competenţi; ei sunt… nişte proşti!“ „Proşti, dar mulţi“, răspunse Democraţia cu sânge rece.
„Dezbină şi stăpâneşte.“ Ceea ce mulţi dintre cei care au votat ori se pregătesc să voteze „împotriva elitelor“ par a nu conştientiza este măsura în care votul lor afectează nu doar „elitele“, ci şi speranţele şi planurile foarte multora dintre compatrioţii lor: atât referendumul privitor la Brexit, cât şi alegerile din SUA au arătat două naţiuni divizate în jumătăţi aproape egale.
Nu ar fi nepotrivit să ne amintim aici avertismentul biblic: „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui“ (Mt. 12, 25). Între timp, extremiştii de dreapta din Franţa, Olanda, Italia, Germania, Austria (ce are măreaţa şansă de a deveni în decembrie prima ţară din Europa Occidentală, din 1945 încoace, cu un preşedinte de extremă dreaptă venit la putere prin alegeri libere) jubilează, pregătindu-se a călări valul nemulţumirii populare.
Marine Le Pen – „Madame Frexit“ – vede în victoria lui Trump „victoria poporului asupra elitelor“ formulă perversă, care manipulează complexele şi frustrările „omului mărunt“: „epocala victorie“ este repurtată nu asupra nedreptăţii sociale sau asupra politicilor păgubitoare intereselor naţionale, ci „asupra elitelor“ – termen elastic, care se pretează la multiple definiri şi redefiniri, după interesele demagogilor, dar se aplică întotdeauna adversarilor politici. Şi, iată cum, în urma unei (nu chiar atât de subtile) substituiri se scoală din sicriu vampirul numit „lupta de clasă“ – „poporul“ nu se mai luptă cu problemele, ci cu burghezo-moşierimea (pardon, elitele, m-a luat gura pe dinainte), pe care ajunge să o identifice cu acestea. Confuzia poate fi periculoasă…
Între capră şi varză. Ameninţarea este dublă: pe de o parte, nemulţumirea maselor cu toate motivele sale întemeiate, care aşteaptă să fie rezolvate, iar pe de alta – şi mai ales – posibila deturnare a acesteia de către politicieni lipsiţi de scrupule, din perspectiva cărora emoţiile negative ale milioanelor de alegători reprezintă combustibilul ideal pentru propulsarea spre putere. Să nu uităm că şi „ciuma brună“, şi „ciuma roşie“ au ajuns la putere tot pe valul mâniei maselor frustrate de „elitele“ interne sau/şi externe.
După cum spunea tot Theresa May în sus-pomenitul discurs, „schimbarea pluteşte în aer, şi când poporul cere schimbare, este treaba politicienilor să răspundă“. Dificultatea constă însă în aceea că „poporul“ s-a cam săturat nu numai de bla-bla, de birocraţie şi de o realitate în care el, deşi este numeros, primeşte din tortul vieţii doar o felie mică (şi aia fără cremă), ci şi de corectitudinea politică şi de alte „valori democratice“, printre care nu pe ultimul loc vine preocuparea pentru diversele minorităţi etnice, rasiale, religioase.
La răscruce de vânturi. Momentul chiar este de răscruce şi felul cum clasa politică occidentală va răspunde la provocările care au căpătat contur în acest an o să afecteze în mod sigur România, iar problemele clasei muncitoare (şi cele ale clasei de mijloc), împreună cu pericolul demagogilor extremişti (mai ţineţi minte când a ajuns Vadim în turul doi la prezidenţiale, unde a luat 33% din voturi?), vor începe să bată cu picioarele, mai devreme sau mai târziu, şi în uşa guvernanţilor noştri.
Ei, şi ce? Las’ că le reperează domn’ Mitică.
