Vom avea încă un proiect de ţară. Pesemne că ştiţi asta. Sigur, am mai avut proiecte de ţară. Chiar mai multe. Unele se numeau „România mereu surprinzătoare“, altele dimpotrivă, „România, mereu previzibilă“. În ultimii 26 de ani am răsfoit tot felul de viziuni, de la cele din sectorul energetic „pă cărbune“ ori dimpotrivă, „pă aripile vântului“, până la un masterplan stufos al transporturilor.
Şi ce dacă am avut? Piaţa internă nu prea există, pieţele financiare sunt praf – apropo de asigurări, sau bursă de exemplu – serviciile lasă de dorit, iar industria se rezumă la doi producători auto plus industria de componente sau industia pe orizontală cum spun corporatiştii. Aţi mai auzit ceva de proiectele pe termen lung? Cum ar fi Roşia Montană… Sau despre „austostrada“ navigabilă care începe la Constanţa, în port, şi se termină undeva prin Germania sau Olanda?
Nu e rău să ai un program de ţară. Nu este rău să „construieşti“ un program de ţară. Nu îţi pierzi timpul. Nu risipeşti resurse. Nu te costă. Marea provocare este alta – cum pui în practică acel program de ţară? Cum continui munca unor vizionari? Cum asiguri resursele necesare dezvoltării unei naţiuni? Cu banii tăi sau cu bani împrumutaţi? Cum abordezi piaţa cea mai importantă, piaţa resurselor umane? Acum, haideţi să abordăm o direcţie aparent clară şi anume industria auto. Este un domeniu unde totul pare să meargă ca pe roate. Dar oare aşa este?
Cu o roată-n groapă? Până să vină criza, industria auto locală producea cam 360.000 de unităţi pe an. După o cădere de 66%, România vinde azi puțin peste 120.000 de maşini anual.
Apar câteva întrebări. Putem spune că nu avem o piaţă internă? Putem. Ne permitem dezvoltarea acesteia? Ne. Asta înseamnă însă aruncarea a şi mai multe resurse în consum. O fiscalizare redusă era până de curând soluţia cea mai la îndemână. Acum nu mai este „spaţiu bugetar“. Creşterea salariilor? Hm, cum facem cu productivitatea la nivel naţional? Nu vă repeziţi la salariul minim, acela nu are nici o legătură cu economia reală şi oricum nu ar conta. Sunt 2,7 milioane de români plătiţi cu puţin peste 1.000 de lei. Cum vor putea aceştia să contribuie la reducerea parcului de 4 milioane de rable? Nu vor putea.
Acum, a doua direcţie: putem spune că avem o piaţă externă? Asta da, putem. Cei doi mari actori locali, Dacia şi Ford, vând mult la export. De fapt, vând aşa de mult încât trebuie să ţină salariile sub control în unităţile de producţie locale pentru că pe asta se bazează (în mare parte) competitivitatea produselor. Însă nu vreau să ajungem iar la capitolul putere de cumpărare. Ar fi o treabă ca, în strategia de ţară, să existe politici economice de natură să susţină şi să încurajeze pieţele autohtone. Soluţii pentru susţinerea pieţei auto ar fi, de exemplu transformarea programului Rabla într-unul multianual sau fiscalizarea importurilor de maşini second-hand.
ÎNAPOI LA EXPORTURI. Întorcându-ne la exporturi, am spus deja că trebuie să ai costuri de producţie mici. Deloc neimportant, mai trebuie să ai şi… viteză. S-au plâns cei de la Piteşti că transportul unei singure maşini până la graniţă costă cu 33,3% mai mult decât dacă am fi avut o autostradă. Sau autostrăzi. Un coşmar de care francezii se plâng încă de la privatizare, în 1998, iar americanii de la Ford de vreo 10 ani deja. Apropo de strategii, ştiţi vreun guvern care a călcat pisica? Nu. Mai mult, au existat din ce în ce mai multe opinii aşa-zis avizate, potrivit cărora rutele de mare viteză ar trebui să treacă pe oriunde numai pe unde trebuie nu. România are și un masterplan și legat de el, vă propun să rezolvăm o problemă.
Enunţ. „Strategia master planului de transport“ are 730 de pagini şi prevede 1.217,9 kilometri de autostradă. De construit, până în 2026. Adică avem 10 ani pentru asta. Rezultă că, de la Revoluţie încoace, acest document s-a scris într-un ritm de 28 de pagini pe an. Știm şi că rata de construire a unei autostrăzi este de 24,3 kilometri anual.
Cerinţă. Care este legătura între viteza de scriere a masterplanului şi cea de construire a autostrăzilor, ţinând cont că ţara noastră trebuia să aibă până în 2015 peste 9.600 de kilometri de autostrăzi şi drumuri expres. Pentru nota 10, precizaţi de câţi kilometri de autostradă promişi avem nevoie pentru a construi în viața reală 1 kilometru. Pont pentru optimişti: aveam 100 de kilometri de autostradă în 1990.
Rezolvare. Pentru fiecare pagină de masterplan (şi anexe) s-au construit exact 24 de kilometri anual. Pentru fiecare kilometru de autostradă realizat au fost promişi pe hârtie 5. Ca să avem azi cei 1.200 de kilometri de autostradă din masterplan trebuiau promişi 6.000. Ca să-i construim în 10 ani ne trebuie timp mai mult, adică 50 de ani.
