Europa și-a descoperit două dependențe. Una, de materiile prime energetice din Rusia, a doua, de mulțimea de produse finite sau semifabricate, industriale sau bunuri de folosință îndelungată din China. E ca și cum ai fi dependent de alcool și tutun, ca să rămânem în termeni legali. Renunțarea la dependențe nu se face cu ușurință. De exemplu, Uniunea Europeană este foarte aproape să nu mai importe gaz natural din Rusia. Conform declarațiilor oficiale, la începutul anului, statele membre importau din Federația Rusă 40% din gazul consumat, iar în septembrie, importurile erau de numai 10%. Desigur, schimbarea nu este simplă și se face cu costuri mari.
În perioada pandemiei, pentru UE a devenit transparentă dependența de China. Întreruperea lanțurilor de aprovizionare a dat peste cap sectoare întregi din economia europeană, iar unele produse au dispărut efectiv de pe piață. Totodată, în acea perioadă,
UE își punea serios problema să încurajeze firmele europene să se relocheze pe „Bătrânul Continent“. Dar nu s-a întâmplat aproape nimic în acest sens.
FORMELE DE COERCIȚIE. Dacă firmele europene nu s-au grăbit să își relocheze producția din China, situația la fața locului s-a deteriorat. Recent, institutul german Merics (Institutul Mercator pentru studii asupra Chinei) a dat publicității o analiză care arată formele de presiune făcute în China asupra companiilor străine. Desigur, firmele sunt cât se poate de discrete cu privire la aceste practici, dar analiza institutului german arată că după anul 2010 au existat 123 de cazuri de coerciție asupra companiilor străine, situații care au crescut ca număr și intensitate după anul 2018. Evident, nu sunt decât o parte dintre cele care se întâmplă, pentru că multe dintre ele nu sunt semnalate.
Formele de presiune asupra companiilor străine sunt opace și informale, permițând factorilor politici de la Beijing să nege acest fenomen. Discriminarea administrativă, de exemplu, care reprezintă 20% din cazuri, se referă la apariția bruscă a unor complicații vamale. Cel mai cunoscut este cazul companiei suedeze din sectorul de îmbrăcăminte H&M, care se confruntă cu un boicot public din cauză că a refuzat să mai prelucreze bumbac provenit dintr-o regiune a Chinei în care este exploatată munca uigurilor.
Țintele nu sunt alese întâmplător. Companiile străine care aduc tehnologii inovative, investițiile mari sau firmele care fabrică produse intermediare sunt la adăpost. Pe de altă parte, firmele care nu activează în sectoare strategice sunt mai expuse la presiunile administrației chineze. Când este posibil, autoritățile chineze vor încerca să pună presiune asupra investitorilor străini pentru a sprijini o companie locală. Producătorii de automobile sau de componente electronice sunt mult mai puțin vizați decât cei din sectorul de bunuri de larg consum.
Care sunt formele de coerciție aplicate asupra companiilor străine? Studiul le trece în revistă.
Boicotul public: bunurile de larg consum străine se pot confrunta cu un așa-zis boicot popular, dar care de multe ori este orchestrat de stat. Acțiunile de boicot pot părea că exprimă sentimentul consumatorilor, dar, de fapt, ele se răspândesc prin intermediul rețelelor sociale, care sunt atent monitorizate de oficialii guvernamentali sau stimulate de mass-media de stat. De aceea, orice boicot public poate fi văzut, indirect, ca fiind controlat de stat.
Discriminarea administrativă: procedurile administrative și controalele pot fi folosite arbitrar împotriva unei companii. Măsurile luate pot fi destul de diverse: amenzi, reglementări noi în legislația muncii sau în alte domenii, măsuri care pot duce până la închiderea activității, excluderea de la achiziții, pot crea dificultăți în procesul de procesare vamală sau impunerea unor costuri mai mari companiei. De asemenea, există amenințări vagi, dar, în același timp, explicite.
În ultimii ani, Beijingul a creat o serie de instrumente de „politică comercială defensivă“, precum lista de entități nesigure, o lege care sancționează companiile străine și una privind controlul exporturilor. China ar putea adopta în viitor metode mai formale pentru a limita accesul pe piață, precum creșterea tarifelor. Totodată, Beijingul apelează în dese rânduri la restricționarea importurilor de materii prime agricole, dar sunt și cazuri de blocare a exporturilor, așa cum s-a întâmplat în 2010, când a oprit exportul de minerale rare către Japonia.
TRANSPARENT VS PERFID. În perioada prepandemică, turiștii chinezi au cheltuit cel mai mult la nivel global, respectiv 254 de miliarde de dolari, adică 17% din totalul sumelor din turismul mondial.
Guvernul de la Beijing poate să influențeze plecarea turiștilor chinezi prin avertismente de călătorie sau prin controlul vizelor. UE are o legislație privind controlul investițiilor din afara blocului comunitar în sectoare strategice. Este „la vedere“, transparent.
În schimb, China poate face un joc perfid la adresa companiilor străine.
