Răsfățații Oscarurilor: cine sunt actorii de care ne vom aminti întotdeauna

Ați râs și ați plâns odată cu ei. Ați fost fascinați de candoarea, forța și miste­rul lor întrebându-vă, nu o singură dată, ce anume îi face atât de speciali. Ei sunt actorii care au dat sens unor povești și personaje ce au schimbat minți și au îmbărbătat suflete.

Acest articol a apărut în numărul 35 (disponibil până la 18 martie) al revistei NewMoney

Acum, că febra Oscarurilor a trecut, iar mulți dintre actorii, regizorii, scenariștii (pe care poate ați pariat) au plecat acasă cu trofeele Academiei Americane de Film, haideți să ne întoarcem puțin în timp pentru a ne aminti de câțiva dintre preferații Oscarurilor.

Încă din 1929, când a avut loc prima ceremonie, care a durat doar 15 minute, Oscarurile au devenit cele mai importante premii din industria cinematogra­fiei, Academia oferind din acel moment peste 3.000 de premii. Premii care, apropo, și-au adoptat porecla de Osca­ruri începând cu 1939, când Margaret Herrick, o bibliotecară a Academiei, a văzut trofeul aurit și a remarcat că arăta ca unchiul său, Oscar. Abia în anii 1940, numele de Oscar – folosit până atunci ca pseudonim – a fost adoptat oficial de Academie și asta după ce un jurnalist american pe nume Sidney Skolsky l-a folosit pentru prima dată într-o descriere a actriței Katharine Hepburn.

Cu numele lui Katharine Hepburn începem și noi lista câtorva dintre cei mai premiați actori de la Oscar, actori de care ne vom aminti întotdeauna, nu neapărat pentru trofeele lor, ci mai ales pentru stările și sentimentele pe care le-au trezit în noi.

Katharine Hepburn. „Avea o autoritate, o excentricitate naturală și bunul- simț al unei mătuși magnifice“, scria The Guardian despre americanca Katharine Hepburn, „un actor de substanță, a că­rui inteligență și înrădăcinare în adevă­ratele valori americane o deosebeau de alte staruri de la Hollywood“. Această actriță, care s-a bucurat de aprecierea criticilor de film, dar și de o afecțiune publică rară, deține recordul a patru premii Oscar, pentru cea mai bună ac­tri­ță în rol principal. „Morning Glory“ (1933), de Lowell Sherman, „Ghici cine vine la cină“ (1967), de Stanley Kramer, „Leul în iarnă“ (1968), de Anthony Harvey și „Pe lacul auriu“ (1981), de Mark Rydell, sunt lungmetrajele prin care ac­trița cu frumusețe misterioasă, cu talent și dicție speciale, a atins acest record. Nicio altă actriță nu a mai primit, de atu­nci, patru Oscaruri la această categorie.

Jack Nicholson. Sunt multe filme în care Jack Nicholson și-a dovedit versatilitatea, de la comedii romantice, aventuri cu antieroi și până la drame cu psi­hopați. Interpretările lui speciale din filme precum neo noir-ul lui Roman Polanski, „Cartierul chinezesc/Chinetown“ sau thrillerul lui Martin Scorsese, „Cârtița /Departed“ vor fi întotdeauna un reper în istoria filmului universal. Însă, nimic nu se va compara cu ceea ce a reușit să facă în „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, al lui Milos Forman, unde joacă rolul tipului subversiv, care manipulează și înfruntă un sistem bolnav. Pentru acest rol a primit el primul Oscar, în 1975, la categoria cel mai bun actor în rol principal; pe cel de-al doilea cucerindu-l în 1997, pentru rolul romanicerului obsesiv-compulsiv, din comedia romantică „Mai bine nu se poate“, a lui James L. Brooks. Cu 12 nominalizări la Oscar (fiind singurul actor, alături de Michael Caine, nominalizat în fiecare deceniu între anii 1960 și 2000), Nicholson a câș­tigat al treilea Oscar, pentru rol secundar, cu interpretarea astronautului din „Cuvinte de alint“.

Ingrid Bergman. Șarm, naturalețe, prospețime, inteligență și vitalitate sunt câteva dintre multele calități ce au făcut din actrița de origine suedeză imaginea sincerității și a feminității idealizate. O știți ca Ilsa Lund, din drama romantică „Casablanca“, a lui Michael Curtiz, sau ca Alicia Huberman, din noire-ul „Notorious“, al lui Alfred Hitchcock. Ați admirat-o în „Anastasia“, de Anatole Litvak (unde a jucat alături de Yul Brynner), și în „Gaslight“, de Thorold Dickinson (unde i-a avut parteneri pe Charles Boyer, Joseph Cotten și Angela Lansbury). Fie­ca­re rol i-a dezvăluit imensul potențial și frumusețea răpitoare, însă cel al Annei Koreff („Anastasia“) și cel al Paulei Al­quist Anton („Gaslight“) i-au adus două Oscaruri pentru cea mai bună actriță în rol principal. În timp ce rolul Greta Ohlsson, din „Crima din Orient Express“ (1974), regizat de Sidney Lumet, i-a asi­gurat cel de-al treilea Oscar, pentru cea mai bună interpretare feminină într-un rol secundar.

Marlon Brando. Mulți critici de film folosesc, atunci când vorbesc despre diferitele perioade ale istoriei cinematografiei, în termeni de „pre Brando“ și „post Brando“. O referire clară la mitul acestui actor cu chip de rebel, căruia i se recunoaște meritul de a fi adus, în actoria de film, realismul. Cu un realism aproape înfricoșător a interpretat nenu­mărate roluri de băiat rău, așa cum a făcut în filmul lui Elia Kazan, „Un tramvai numit dorință“, unde a intrat în pie­lea lui Stanley Kowalski, bruta care-și agresează cumnata. Și tot un film de Elia Kazan, „Pe chei“ (câștigător a opt Osca­ruri), i-a adus în 1954 primul premiu al Academiei pentru cel mai bun actor în rol principal (docherul Terry Malloy). Al doilea Oscar l-a primit în 1972 pentru rolul lui Vito Corleone, nemilosul șef de mafie din „Nașul“ (cel mai influent, poate, dintre filmele genului gangster).

Tom Hanks se poate mândri cu două Oscaruri din cinci nominalizări. Amuzant și dramatic, emoțional, minimalist și disciplinat, acesta a reușit să treacă dincolo de ecran aproape cu fiecare rol pe care l­-a interpretat: de la astronautul din „Apollo 13“, bărbatul răpus de SIDA, din „Philadelphia“, până la „nebunul înțelept“, din „Forrest Gump“. „Phila­del­phia“ (1993), ce vorbește despre into­leranță cu compasiune și umor, i­-a adus primul Oscar pentru cel mai bun rol masculin. În timp ce „Forrest Gump“ (1994), devenit vocea unei întregi gene­rații, i­-a adus cel de-a doilea Oscar pentru interpretarea unui rol principal.