Prăbușirea industriei: de ce șirul închiderilor de fabrici va continua

Alexandra Pele 31/03/2017 | 10:14 Ştiri
Prăbușirea industriei: de ce șirul închiderilor de fabrici va continua

Deși par cazuri izolate, recentele închideri de fabrici anunțate de grupuri străine mari trag un semnal de alarmă. Industria reprezintă cea mai mare felie a economiei românești, dar are un rol aproape nesemnificativ la creșterea PIB-ului.

Trei companii au anunțat, în ultima lună, închiderea unor unități de producție din România. Britanicii de la Alison Hayes renunță la fabrica de textile din județul Ialomița, producătorul austriac de ambalaje și etichete Constantia Flexibles Group la o unitate din apropierea Capitalei, iar grupul german Draxlmaier la prima fabrică deschisă în România, la Pitești.

Restrângerea activității duce la concedierea a peste 1.000 de angajați. Motivele invocate de cele trei companii variază de la creșterea semnificativă a costurilor legate de forța de muncă și până la reducerea comenzilor partenerilor comerciali din vest. Închiderea acestor fabrici scoate la lumină o serie de slăbiciuni ale structurii industriei locale, în condițiile în care aceasta are cea mai mare contribuție la formarea Produsului Intern Brut (PIB).

Citiți și: Concedieri în industrie: încă o fabrică străină din România își închide porțile

Chiar și așa, industria pare să-și fi pierdut gloria de altădată. Cu toate că reprezintă aproape un sfert din economia României, contribuția acestei ramuri a fost de doar 0,4% la creșterea economică de 4,8% din 2016. Comerțul, cu o pondere de 18% la formarea PIB-ului, a adus 1,8 puncte procentuale la creșterea de anul trecut.

De ce?

Lipsa de competitivitate a acestei felii uriașe a economiei locale și sensibilitatea la orice închidere a unei fabrici are două explicații și ambele se referă la resurse, este de părere Dragoș Roșca, CEO și fondator al Delta Asset Invest.

Industriile dependente de prețurile materiilor prime, ieftine în trecut, și-au pierdut avantajul competitiv fie ca urmare a epuizării resurselor locale, din cauza exploatării excesive, fie ca urmare a scumpirii acestora. Este vorba despre industrii precum siderurgia, petrochimia sau producția de îngrășăminte chimice, „ultimele insolvențe majore având loc acum doi, trei ani și purtând nume precum oțelăriile Mechel, Fortus, Oltchim sau Interagro”, spune Roșca.

Citiți și: Concedieri în industrie: efectul de bumerang al majorării salariului minim

Acum asistăm la o evoluție similară și în industriile care s-au bazat pe forță de muncă ieftină, cum este industria textilă. Doar în 2016, salariul mediu net din domeniul fabricării articolelor de îmbrăcăminte a crescut cu peste 20 de procente, ajungând la 1.419 de lei. Cu toate acestea, decalajul dintre acest sector și restul economiei s-a adâncit.

Dacă în 2015, salariile medii nete ale croitoreselor se ridicau la 66,5% din media națională, anul trecut acestea au făcut un pas important înapoi, ajungând să reprezinte doar 60,2% din salariul mediu net, reiese din datele Institutului Național de Statistică (INS). Cu alte cuvinte, industria devine mai puțin competitivă pe plan internațional din cauza creșterii costurilor cu angajații, dar salariile acelorași angajați rămân și mai mult în urma celor din alte sectoare ale economiei.

Citiți și: Încă o lovitură grea pentru industria românească: aproape 1.000 de muncitori din Pitești își pierd locurile de muncă

Analiștii ING remarcau, într-o analiză regională, că România a consemnat în ultimii 13 ani cel mai mare avans al productivității muncii din Europea Centrală și de Est. Tot la fel de alert a fost însă și avansul salariului minim ca procent din cel mediu, evoluție care o anulează parțial pe cea dintâi. Profesorul universitar Mircea Coșea este de părere că industria, așa cum arată ea la ora actuală, nu are cum să devină mai competitivă, pentru că este limitată de însăși structura sa.

Noi avem o structură industrială de tip manufacturier, adică noi producem lucruri, dar nu le proiectăm, nu le cercetăm și dezvoltăm în România”, spune el, adăugând că „este o chestiune de etapă a revoluției industriale. Noi suntem în etapa doi-trei, pe când restul lumii trece în etapa patru, cu IT foarte dezvoltat”.

Legea evoluției

În ultmii 20 de ani, vânzările industriei prelucrătoare au crescut de șase ori, iar exporturile de șapte-opt ori, punctează Dragoș Roșca.

În vreme ce unele companii se văd nevoite să își restrângă activitatea, altele își continuă expansiunea. Doar în ultima săptămână Michelin, Faurecia și Arctic au anunțat noi investiții, de la extinderea capacității de producție la deschiderea unor noi fabrici.

Cine s-a adaptat noilor reguli, a prosperat, cine nu a făcut-o, a ieșit din piață. Privind industria în amănunt, se poate constata că unele ramuri, cum ar fi producția de camioane și tractoare, au dispărut. Industria mobilei a rămas relativ constantă și s-a dovedit un teren roditor pentru numeroși antreprenori români (Aramis, Casa Rusu, Lemet, Mobexpert, Larix sau Elvila).

Alte industrii se pot lăuda cu performanțe superioare. Printre acestea se numără fabricarea de autoturisme (Dacia, Ford) și de componente auto (cutii de viteze Mercedes, pompe de injecție Delphi, turbine Honeywell, rulmenți Schaeffer și Koyo, diverse echipamente Continental și Valeo etc), industria electrotehnică (Arctic, Electrolux, De Longhi), industria aeronautică, construcțiile de nave maritime, industria farmaceutică și, de la sine înțeles, IT-ul. ”Sunt mulți cei care se află în tabăra câștigătorilor pentru că au reușit să se adapteze, să inoveze și de ce nu, să schimbe macazul către domenii noi atunci când au simțit că industria în care activau își pierdea încet și natural avantajele care i-au asigurat competitivitate în trecut”, spune Roșca.

O schimbare de macaz se poate dovedi însă destul de dificilă pentru forța de muncă, mai puțin flexibilă decât antreprenorii. De vină sunt atât sistemul educațional și lipsa programelor de recalificare, cât și politicile publice care dictează nivelul salariului minim și al ajutoarelor sociale. „Piața forței de muncă din România nu funcționează, nu este o piață bazată pe cerere și ofertă. Este o piață bazată pe un sistem de salarizare foarte populist”, spune Coșea.

Rolul autorităților locale este foarte important atunci când vine vorba despre păstrarea portofoliului de investitori și mai ales atunci când se pune problema găsirii altora. Clujul a avut nevoie de ani de zile pentru a umple golul lăsat de plecarea Nokia. Marele avantaj acolo a fost că firmele care au repopulat parcul Tetarom 3 au venit cu oferte salariale similare.

Alte regiuni au avut mai puțin noroc. „Un alt impediment important, specific anumitor zone, îl reprezintă decalajul dintre salariul câștigat la locul de muncă desființat și salariul din companiile nou înființate”, atrage atenția Roșca. Este mult mai greu să convingi un miner sau un angajat petrolist să accepte un job în industria textilă.

„Dacă se închide o mină, degeaba se deschide o brutărie sau o fabrică de cămăși, pentru că nu găsești prea mulți mineri dispuși să se angajeze la brutărie pentru mai puțin de jumătate din salariul pe care îl câștiga anterior”, spune Roșca. Practic, la două decenii de la închiderea minelor de pe Valea Jiului, rata șomajului din regiune continuă să fie peste media națională.

 


FOTO: Laszlo Raduly / NewMoney

Cu o experiență de peste șapte ani în presă, Alexandra Pele acoperă domeniile finanțe, bănci și asigurări. Anterior, a lucrat la departamentul economic al ziarului Gândul și la cursdeguvernare.ro.