Povestea lui Scott Morgan: După toate pronosticurile medicilor, trebuia să fie deja mort. A rămas însă în viață, transformându-se într-un robot

După toate pronosticurile medicilor, trebuia să fie deja mort. A rămas însă în viață, transformându-se într-un robot.

„Paralizia este o problemă de inginerie“, spune despre condiția sa specialistul în ro­botică dr. Peter Scott-Morgan. Iar în ceea ce îl privește, are și o soluție adecvată unei astfel de perspective: să devină un cyborg. „Și când spun cyborg nu mă refer la o în­săi­lare dintre om și diferite componente mecanice, ci la ceea ce este de departe cel mai avansat organism cibernetic uman creat vreodată în 13,8 miliarde de ani“, adaugă el.

În 2017, Scott-Morgan (63 de ani) a fost diagnosticat cu scleroză laterală amio­tro­fică (ALS), aceeași afecțiune degenerativă progresivă care l-a afectat și pe fizicianul englez Stephen Hawking. Cunoscută și sub numele de boala Lou Gehrig, ALS se carac­te­ri­zează printr-o pierdere sau reducere a numărului de celule nervoase ale creierului și măduvei spinării, denumite neuroni motori. Astfel, creierul își pierde capacita­tea de a controla activitatea țesuturilor fibroase.

Din moment ce nu mai sunt active, acestea încep să se atrofieze. Mușchii devin din ce în ce mai slabi, iar bolnavii de ALS își pierd capacitatea de a-și mișca brațele, picioarele și corpul. Ei devin incapabili să vorbească, să meargă, să respire sau să în­ghită. Cei mai mulți dintre ei mor din cauza insufi­cienței respiratorii, în decurs de trei până la cinci ani de la prima apariție a simpto­me­lor. Efectele ALS nu sunt reversibile și nu există o cură.

Cinci ani mai târziu, de la o prognoză op­timistă care îi mai dădea doar doi ani de trăit, Scott-Morgan este aproape complet paralizat. Își mai poate controla doar miș­că­rile ochilor și câțiva dintre mușchii feței. Și-a pierdut de mult simțul mirosului și al gus­tului și nu mai poate respira singur. Mintea lui sclipitoare este însă intactă. „Am dragoste. Am visuri. Am un scop. Oh, și încă sunt în viață. Și când spun asta, spun că sunt cu adevărat viu. Nu sunt unul dintre acei morți vii. Nu supraviețuiesc. În­floresc!“, mărturisește el acum, într-un do­cu­mentar produs de Channel 4.

Amintiri despre viitor

Pe când era un adolescent de 16 ani, Scott-Morgan a scris, printre mai multe eseuri, și unul despre cum, în viitor, își va conecta mintea la un creier electronic, convins fiind că „îm­preună vom fi mult mai inteligenți decât suma părților noastre“.

Licențiat în informatică și cu o diplomă post­universitară în inteligența artificială, a obținut ulterior titlul de doctor în robotică la Colegiul Imperial de Știință, Tehnologie și Medicină, din Londra, primul acordat în Anglia. Apoi, în 1984, a publicat „The Robotics Revolution“, o carte pe care e greu să o citești fără să te întrebi dacă nu cumva și-a petrecut ultimele decenii pregătindu-se instinctiv pentru a da piept cu propria-i soartă.

„Dacă este urmată calea omului îmbu­nă­tățit, atunci va fi posibil ca omenirea și ro­boții să rămână pe aceeași ramură evo­lutivă“, scria el la acea vreme. „În acest fel, oamenii vor putea într-o bună zi să-și în­locuiască trupurile lor prea vulnerabile cu mecanisme permanente și să folosească supercalculatoarele ca amplificatoare de inteligență.“ Astăzi, acestora din urmă le spunem inteligență artificială (AI).

Imediat după ce a fost diagnosticat cu ALS, a decis să acționeze cât mai repede pentru a-și reproiecta corpul înainte de a nu se mai putea mișca. S-a gândit să în­ceapă cu trei intervenții chirurgicale: o gas­trostomie, o colostomie și o cistostomie, pentru a-și introduce tuburi direct în sto­mac, în colon și în vezica urinară. Ideea era să-și asigure astfel un aport direct și mai mare de nutrienți, dar și să evite nevoia de a avea un îngrijitor cu normă în­treagă care să-l ajute să meargă la baie. Numai că nimeni cu ALS nu mai făcuse înainte, în mod preventiv și la propria soli­citare, toate cele trei operații. Hotărât să-și pună planul în practică, s-a întâlnit cu șeful clinicii ALS de la un spital didactic din Londra, căruia a început să îi descrie planul său. „Refuz să mă implic în toate astea!“, l-a întrerupt însă acesta rapid, po­ves­tește Scott-Morgan în autobiografia sa „Peter 2.0“.

După mai multe vizite la alți doctori, pe 10 iulie 2018, cele trei operații au fost reali­zate simultan de mai multe echipe de chi­rurgi. Totul a durat trei ore și 40 de minute. Reîntors acasă după două săptămâni de spi­talizare, Scott-Morgan a început să-și planifice următoarea intervenție chirur­gicală – o laringectomie completă, pentru a limita astfel riscul de a se asfixia cu propria salivă sau de a nu primi suficient oxigen. A fost o altă idee radicală care i-a pre­lungit viața, dar cu prețul unei voci pierdute. Înainte ca operația să aibă loc, Scott-Morgan și-a mai propus însă ceva.

Trăiască Peter 2.0!

Cu ajutorul lui Mat­­­­­­thew Aylett, directorul științific al CereProc, o companie din Edinburgh (Scoția) care creează soluții text-to-speech – cea care a reconstruit și vocea cri­­ticului de film Roger Ebert după opera­ția sa de cancer la gât –, și a creat o rețea neuronală artificială de transformare a tex­tu­lui în vorbire nu­mită CereWave AI –, Scott-Morgan și-a creat o voce digitală care nu doar că sună asemă­nător cu vocea sa naturală, dar este capa­bilă și să-i reflecte stările emo­țio­nale prin diferite intonații.

„Datorită noilor teh­no­logii de traducere, voi putea să înjur în orice limbă. La naiba! Merde! Scheisse!“, glumea el.

Pe 9 octombrie 2019, Scott-Morgan scria pe Twitter un mesaj despre care aver­tiza că e ultimul din pos­tura de „Peter 1.0“: „Mâine îmi schimb vocea pentru decenii potențiale de viață, de îndată ce finalizăm procedura medicală pentru tranziția mea la cyborg, în luna în care mi s-a spus, statistic, că voi muri. Nu mor, mă transform! Oh, cât de mult iubesc Știința!!!“.

Pasul următor a fost crearea unui avatar animat 3D al propriei fețe, avatar capabil să vorbească și să exprime emoții. În prima sa versiune, reprezentarea digi­tală nu pu­tea zâmbi. A trecut apoi printr-un upgrade realizat de Pinewood Studios (studioul britanic de televiziune și film care a reprodus cu ajutorul tehnologiei imaginilor ge­ne­­rate de computer chipul lui Carrie Fisher în „Star Wars: Skywalker – Ascensiunea“), iar acum poate nu doar să râdă, dar și să zâm­bească, să se încrunte, să facă cu ochiul sau să ridice sprânceana dreaptă în semn de mirare, ticul său caracteristic. Pentru asta a fost nevoie de zeci de ore de filmare a expresiilor sale faciale, surprinse cu ajutorul unui sistem special de monito­ri­zare cu peste 50 de camere.

Scopul final este proiectarea peste fața sa a acestui avatar, care se va mișca natural și în timp real, pe măsură ce vorbește și își exprimă emoțiile. Deocamdată, acesta este proiectat pe un ecran atașat de pieptul său. Pe termen lung, planul său este să-și redobândească poziția verticală cu ajutorul unui exoschelet, care să îi susțină partea superioară a corpului, exoschelet parte a unui scaun autonom cu ajutorul căruia să se deplaseze fără probleme, inclusiv „printr-o cameră plină de porțela­nuri“, după cum spune el.

Un prototip funcțional al unui astfel de schelet extern, controlat cu ajutorul unui implant cerebral, a fost deja dezvoltat și testat cu succes de o echipă de la spitalul universitar Grenoble Alpes (Franța), în colaborare cu grupul francez de cercetare CEA și compania biomedicală Cinatech, și ar urma să fie disponibil în următorii ani. Vorbind despre viitorul său scaun, Scott-Morgan îl descrie drept „un dispozitiv sofisticat care poate merge cu îndrăzneală acolo unde niciun alt scaun cu rotile nu a mai ajuns vreodată“, parafrazând fraza de introducere a francizei „Star Trek“.

„Scaunele cu rotile autonome se mișcă mult mai încet și se confruntă cu mult mai puține pericole posibile, funcționând mai ales în medii cunoscute și controlate, cum ar fi casa, grădina, parcul sau magazinul local. Prin implementarea unor tehnologii și a ceea ce se știe deja din industria auto, un astfel de scaun reprezintă un obiectiv realist pe termen mediu“, crede Sukhi Gill, directorul de tehnologie pentru Europa, Orientul Mijlociu și Africa al companiei americane DXC Technology, care lucrează deja la integrarea unui algoritm de inteli­gență artificială în scaunul robotic pe care Scott-Morgan îl folosește acum.

A.I. sunt eu

În ceea ce privește interacțio­na­rea cu cei din jur, deocamdată se limi­tează la comunicarea literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, cu ajutorul unui sistem de urmărire a mișcărilor ochilor. Un sistem rudimentar a fost făcut celebru de Stephen Hawking. Camerele de luat vederi urmă­resc mișcarea ochilor pentru a scrie cuvintele pe un ecran, în timp ce propozițiile sunt redate prin difuzoare, folosindu-se o voce sintetică.

După ce Hawking și-a pierdut controlul mâinilor, a început să folosească un mușchi al obrazului pentru a comunica. Calculatoarele concepute pentru el se bazau pe predicție și liste de cuvinte pe care le folosea uzual într-un anumit context și care rulau permanent. Ori de câte ori cursorul ajungea la un cuvânt sau la o expresie pe care dorea să o folosească, Hawking își încorda mușchiul obrazului pentru a o selecta. Procesul era însă dureros de lent – de aproximativ un cuvânt pe minut.

Lama Nachman, directoare a Intel Human & AI Systems Research Lab, subli­niază că acuratețea extremă a contat enorm pentru Hawking, astfel că fizicianul englez nu a fost dispus să renunțe la control. „În timp ce, dacă te uiți la Peter, el vrea să aibă o interacțiune naturală cu oamenii“, mai spune ea. De aceea, sistemul lui va include și un algo­ritm AI conștient de context, care îi va oferi opțiuni automate pentru cuvinte și expresii naturale într-un anumit context, bazate pe propria personalitate. „El în­cearcă să se contopească cu AI-ul său pentru a face din Peter 2.0 cea mai bună com­bi­nație dintre personalitatea sa și inteli­gența artificială“, explică Nachman.

Între timp, spune Jerry Overton, vice­președinte și director al Fundației Scott-Morgan, există și un proiect în derulare pentru a-i oferi lui Peter cea mai inteligentă casă posibilă. „Proiectăm casa lui Peter ca o rețea de dispozitive automatizate și apli­cații personale.“ O rețea de dispozitive in­te­ligente conectate la internet și interconectate între ele, controlată și coordonată de o AI centrală, botezată CHARLIE. Overton oferă și un exemplu despre cum ar putea funcționa aceasta. Dacă, bunăoară, biosenzorii lui Scott-Morgan sugerează că temperatura corpului său devine prea ridi­cată, „CHARLIE poate lua inițiativa de a re­duce temperatura camerei și de a-și aver­­tiza furnizorii de asistență medicală că ar putea exista o problemă.“

Practic, indiferent de tehnologia folosită, creierul lui Scott-Morgan va avea controlul asupra acesteia. Orice AI folosită pentru a-i face viața mai ușoară va intra sub comanda lui. „Gândiți-vă la asta ca la un telefon mobil care folosește textul predictiv. Sistemul îi va oferi lui Peter opțiuni, iar el poate alege pe care să le folosească“, con­tinuă Nachman.

Dincolo de optimismul lui sfidător și de statutul său unic de experiment tehnolo­gic în viață (și pe viață), cel mai extraordi­nar lucru la Peter Scott-Morgan pare să fie faptul că își vede și acum diagnosticul ca pe o binecuvântare, nu ca pe un bles­tem. „Fără ALS aș fi dus o viață normală, dar aș fi avut pu­ține rezultate“, scrie el. „Sunt un candidat principal pentru calea rapidă spre moarte, dar refuz oferta. Sincer, sunt mult prea ocu­pat ajutând la rescrierea viitorului a ceea ce înseamnă să ai o diza­bilitate.“