Cultura de almanah îi face pe unii să creadă că îndemnul „Calomniați, calomniați, ceva tot rămâne“ a fost rostit de Talleyrand. Nu, nu a fost. A fost preluat de Beaumarchais pentru „Bărbierul din Sevilla“ dintr-o scriere a filosofului Francis Bacon, care spune: „Audacter calumniare, semper aliquid haeret“ („Calomniază cu îndrăzneală, până la urmă tot va rămâne ceva“). E un îndemn din care mulți își fac stil de viață și „modus operandi“, mai cu seamă la adăpostul confortabil pe care-l asigură anonimatul rețelelor de socializare. Adolescentul sau maturul care se identifică prin lipsă de identitate devine semeț și se simte îndreptățit să atace pe cineva – cunoscut sau nu – care se prezintă la vedere, fără nimic de ascuns.
Nu e foarte greu de înțeles care sunt resorturile unor asemenea atitudini: gloriola pe care ți-o confecționezi printre prieteni fiindcă „i-ai zis-o lu’ ăla“, frustrarea care te împinge să demolezi dacă tot nu poți construi, plăcerea psihanalizabilă de-a murdări ceea ce, din punctul tău de vedere, nu merită să rămână curat, ranchiuna personală, umoarea neagră sau condiția de postac în solda unui partid sau a unui grup de presiune. Li se adaugă un raționament care animă destui briganzi de tastatură, rezumabil în enunțul „dacă înjur pe cineva mai răsărit decât mine, înseamnă că-l transform în egalul meu“.
S-A RETRAS. Există mulți oameni cu un contur bine profilat care au parte de atacuri imunde. Și gratuite. Și de neoprit, fiindcă – am convenit de mult – e interzis să interzici. Horia-Roman Patapievici povestește în „Anii urii“ despre experiența amară ca editorialist la o publicație care pe vremuri se prezenta atrăgătoare și onorabilă. Patapievici își amintește că în fiecare noapte de joi spre vineri, la câteva secunde după ce articolul lui apărea pe site-ul ziarului, se ițea inevitabil același comentariu din partea unui „partener de dezbatere“: „Mori, jidane!“.
Fiindcă ne-am câștigat cu greu libertatea, fiindcă democrația presupune ascultarea tuturor vocilor, în numele tuturor clișeelor-alibi care-l protejează pe agresor și-o expun pe victimă, ziarul a luat ca singură măsură o înțeleaptă ridicare din umeri. În prezent, Horia-Roman Patapievici, una dintre mințile cele mai mobile și mobilate ale României, are ani buni de când n-a mai scris un rând în presa noastră democratică.
„Tot va rămâne ceva.“ Ce anume rămâne în urma acestei insanități în formă continuată? Pentru unul ca mine, regretul că un om care ar fi putut să transmită atât de multe celorlalți a decis să se retragă. Pentru autorul atacului scârbos-antisemit, sentimentul unei victorii personale. Pentru alții, bănuieli nedemne, din categoria: „S-a retras din alte motive, cine știe ce bube în cap are“; sau „Nu l-au mai lăsat masonii lui“; sau „A cerut mai mulți bani și ziarul nu a vrut să-i dea“. Plăcerea de-a mânji, ridicată între timp la rangul de voluptate, lucrează mai departe, fără să-și aleagă țintele. Poți să fii om de afaceri, tenor, jucător de tenis sau arhitect. Oricât de corect te-ai comporta și oricât de mult ai lucra pentru o carieră fără reproș, se va găsi cineva care să te împroaște cu noroi. Cineva care să lase măcar comentarii insinuante, dacă nu imunde de-a binelea.
PE MAIDANUL FOTBALULUI. În câmpul (tot mai des, pe maidanul) fotbalului, abjecția maculatoare e la ea acasă. Am discutabilul avantaj al statutului de invitat la o șuetă fotbalistică la o televiziune, unde particip alături de invitați pe care-i aflu cu două-trei zile înainte. În funcție de ochiul privitorului, comentariile lăsate pe site-ul postului TV confecționează uneori un portret în care mi-e cu neputință să mă recunosc. Bacon și Beaumarchais își fac mai departe lucrarea, chiar dacă mânjitorii n-au auzit de ei. Nu e mai mult de o lună de când, deși țin de câteva decenii cu o echipă din Timișoara, am citit despre mine următoarele: „Ăsta e un dinamovist pedofil. Mi-a spus o nepoată de 12 ani care a fost la el în dormitor și a văzut că are numai postere cu Dinamo pe pereți. Și în baie are“. Întreb: tot a rămas ceva?
Nu e singurul portret în care ficțiunea îngroapă realitatea. Facebook le dă la rândul lor prilejul să veștejească unora și să suporte altora. Faptul că răspund la mii de comentarii pe Facebook, faptul că, circulând cu mijloacele de transport în comun, stau de vorbă cu toți cei care mă abordează, în fine, faptul că printre lucrurile care-mi repugnă până la greață se numără „tăierea cozii“ și vârâtul în față nu înseamnă scutirea de fabricații josnice. Iată un
exemplu recent: sunt invitat timp de cinci zile la rând, treizeci de minute pe zi, la o șuetă telefonică despre cărțile pe care le-am scris și tradus. O prietenă de pe Facebook, cu care fac adeseori schimb de impresii literare, anunță întâmplarea cu o deplină bună intenție. De nicăieri apare, pe pagina ei, următorul comentariu (fără diacritice, le adaug eu aici) al unei doamne care nu mă cunoaște, nu m-a văzut și – evident – nu știe că mă ocup și cu altceva în afară de chibițăreala fotbalistică: „Ăsta nu e cu sportu’? Își dădea coate să intre peste rând la un check-in, foarte plin de el, răscolea avionul cu împăunarea lui“. Repet întrebarea, înainte ca libretul de la „Aria calomniei“ a lui Rossini să devină bibliografie obligatorie pe Facebook și nu numai: tot a rămas ceva?
