Pesimism à la française: Cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din aprilie, 60% din francezi nu mai au încredere în actualul președinte, Emmanuel Macron

Franța este măcinată de incertitudine,  teamă și oboseală. De vină ar putea fi ale­gerile prezidențiale de anul viitor, structura statului fran­cez, dar și pesimismul structural al francezului.

În toamnă, pe orice canal TV francez te-ai fi uitat, discuțiile convergeau într-un fel sau altul către același subiect – declinul măreței Franțe: o rată ridicată a șomajului pe fondul închiderii mai multor fabrici,  scă­derea veniturilor, declinul micilor afa­ceri, probleme geografice și ling­vistice, ten­­siuni la frontiere. Pe scurt, i se ero­dează statutul de putere globală, co­men­tează britanicii de la The Economist.

Societatea franceză se dovedește și ea profund divizată, dacă nu chiar pe punc­tul izbucnirii unui conflict civil, după cum sugera alarmist o scrisoare publică sem­nată la începutul anului de foști ofițeri. Ceva mai recent, pe 14 noiembrie, în dezbaterea de dinaintea alegerilor primare pentru cele prezidențiale de anul viitor, cei cinci candidați ai partidului republican de centru dreapta au făcut cronica dezastrului fran­cez. Mergând și pe partea dreptei radicale, situația este și mai rea – „asistăm la moartea Franței așa cum o știm“.

Anxietatea pare gene­ra­li­zată. Într-un sondaj recent, 75% dintre respondenți spun că Franța este în declin. O altă cercetare sociologică în care erau puși să-și rezume starea de spirit, francezii au ales preponderent trei cuvinte: incertitudine, teamă și oboseală. Ca și în cazul altor popoare, francezii au și motive să alunece în această stare – lockdownuri succesive, creșterea prețurilor la petrol și gaze naturale, întârzieri pe lanțurile de apro­vizionare, un nou val al pandemiei de COVID-19, la pachet cu noi restricții. Totul cauzează incertitudine.

Mai mult, francezii vor avea și alegeri pre­zidențiale în aprilie, iar campania electorală deja polarizează. Pe eșa­lo­nul de extremă dreapta sunt doi candidați pu­ternici – Marine Le Pen, de la Raliul Na­țio­nal (fostul Front Național), și Éric Zemmour, eseist și jurnalist. Un procent de 47% dintre francezi au spus că vor vota în pri­mul tur de scrutin cu candidatul uneia dintre extreme, iar 60% – că nu au deloc încredere în actual preșe­dinte, Emma­nuel Macron.

În miezul stării de pesimist sau pesimism francez se află însă un paradox – țara o duce destul de bine, ba chiar mai bine comparativ cu țările vecine. Cazurile de COVID-19 se înmulțesc și în Hexagon, dar nu la fel de accelerat ca în Germania, de pildă. În iulie, Macron a introdus obligativitatea certificatelor verzi și, ca în mare parte a Europei, economia fran­ceză înregistrează un salt după scăderea de anul trecut, astfel că prog­­noza de creștere pentru 2021 este de 6% (în trimestrul al trei­lea a crescut chiar peste Germania, Italia și Spania), iar produsul intern brut (PIB) va fi la nivelul celui de dinaintea pandemiei.

Rata șomajului – de 7,6% – a scăzut sub nivelul în­registrat la începutul pandemiei, iar asta nu neapărat gra­ție schemelor guvernamentale de sprijin, generoase mai ales în vârful pandemiei. În septembrie, numărul angaja­ților care au beneficiat de aceste scheme a scăzut cu 520.000, de la 8,4 milioane în aprilie 2020.

„Nu e vorba de crearea de noi locuri de muncă, în producție, de exemplu, unde nu a mai fost cazul de ceva timp“, comentează Ludovic Subran, economist-șef în cadrul asigurătorului Allianz.

Companiile raportează dificultăți în materie de recrutare, iar salariile ar trebui să crească. Sub umbrela strategiei guvernamentale „Made in France“, noi fabrici (pro­ducție de baterii în nordul țării și de pano­uri izolatoare în sud-vest) sunt prevăzute, iar indicele bursier CAC-40 este la un nivel-record.

Mândria națională

De ce totuși au sen­zația francezii că lucrurile nu merg bine? Nu există doar o expli­cație. Într-o țară cu patru candidați antica­pi­taliști, un motiv ține de suspiciunea ge­ne­ralizată a francezilor privind câștigul financiar pe care revenirea economică l-ar atrage după sine.

Guvernul a injectat sume considerabile pentru a menține companiile pe linia de plu­tire și în pandemie, pentru a evita dispo­ni­­bilizări masive și falimente, protejând im­plicit veniturile pe cap de locuitor. Standardul de viață a crescut în 2020 și în 2021. Dar de această politică au beneficiat deopotrivă și acționarii companiilor ajutate, iar mulți îi percep drept câștigători fără merit ai peri­oa­dei pandemice. Prin aceasta, politic vor­bind, Macron are de contracarat în conti­nua­re eticheta de președinte al bogaților.

Un alt motiv de dezamăgire ar fi legat de însăși structura guvernului. Un stat puternic centralizat – cu care Franța se mân­drește –, condus de o instituție prezidențială puternică, nu face decât să alimenteze aș­teptări excesive cu privire la acești doi poli de putere. Conflictul și compromisul ce ca­racterizează structural guvernul reprezintă o sursă în sine de dezamăgire și nemulțu­mire, la fel cum este și complexitatea lumii globalizate.

Provocarea de a-și asigura microcipuri pentru industria de componente auto, de exemplu, sau stoparea valurilor de migranți este uneori văzută nu ca un efect al problemei lanțurilor de aprovizionare, respectiv al presiunilor migrației internațio­nale, ci ca o formă de emasculare, de rănire a mândriei naționale.

Un al treilea motiv ar putea fi și „relația ambivalentă pe care francezii o au cu fericirea“, în formularea economistului Claudia Senik, de la Școala de Business din Paris. Potrivit unui sondaj realizat chiar în noiembrie, 78% sunt fericiți cu viața pe care o au. Dar, pe de altă parte, 60% sunt convinși că țara este în declin. Idealiști prin construcție, francezii sunt mai tot timpul dezamăgiți de lumea reală. Învățați de mici să adopte un spirit critic, le place să fie în dezacord. Anul trecut, la începutul pandemiei, un sondaj arăta că doar 39% dintre francezi credeau că guvernul lor gestionează bine criza, comparativ cu 74% în cazul nemților și 69% în cazul britanicilor. Altfel spus, pesimismul este mereu la modă în Franța.

Arta politică

Totuși, poate cel mai important motiv de dezamăgire are legătură cu faptul că, înainte de alegerile preziden­țiale, indignarea și promisiunea salvării se accentuează, devenind o adevărată artă politică. Defunctul președinte francez François Mitterrand se poziționa în campania electorală care l-a și adus la putere în 1981 drept „forța liniștii“.

În 1995, Jacques Chirac promitea să repare „fractura socială“, despre care susținea că amenință unitatea Franței. Actualul lider de la Élysée deborda de optimism în campania sa neobișnuită din 2017. Pe lângă noul val pandemic, pro­blema persistentă a lanțurilor de aprovizio­nare și costul ridicat cu energia și căldura iarna aceasta sunt multe lucruri care ar pu­tea să nu meargă bine. Și chiar dacă nu ar fi, francezii și mai ales politicienii francezi știu cum să exagereze să pară totul mai pe­simist decât este, conchid britanicii de la The Economist.

Cartezianism neliniștit

Scena politică franceză este agitată de ale­gerile prezidențiale programate pe 10 aprilie 2022.

• NOUL RADICAL. Éric Zemmour (63 de ani), fiul unor imigranți evrei din Algeria, născut în Franța, și-a anunțat pe 5 decembrie candidatura la preșe­dinția Franței, dar este deja cre­ditat cu 17% în intențiile de vot la alege­rile din primăvară, potrivit unui sondaj rea­lizat de Harris Interactive. Jurnalistul, care se identi­fică drept gaullist și bonapartist, însă este plasat de majoritatea analiștilor la extrema dreaptă, pro­voacă dezbateri incendiare și îl atacă deja constant pe Emmanuel Macron. Zemmour spune că nu se opune exis­tenței musulmanilor în Franța, dar că este nevoie ca aceștia să fie asimilați. La mitingul prin care și-a lan­sat candidatura la prezidențiale, desfă­­șurat pe 5 decembrie la Paris, Zemmour a fost luat de gât de un băr­bat înainte ca agenții de securitate să inter­vină. Potrivit BBC, politicianul a fost ușor rănit la încheietura unei mâini.
• PARTEA GOALĂ. În toamna lui 2020, firma de cercetare Ipsos a realizat un studiu amplu privind perspectivele post-COVID în aproximativ 30 de țări. Franța și-a confirmat locul ca una dintre cele mai pesimiste națiuni din lume și, în multe privințe, cea mai pesimistă. Unii pot vedea în acest pesimism, mereu nuan­țat de încredere scăzută și defetism, ca fiind o formă tipică de raționalitate franceză, comenta recent Slate.fr.