Radu Paraschivescu: În 1939, România se promova cu Petrașcu, Pallady și Grigorescu. Ce ne-a mai rămas acum
Prima expoziţie universală din istoria omenirii s-a ţinut în 1851 la Londra. Următoarea va avea loc la Dubai în 2020. Harta oraşelor-gazdă reproduce până la un punct harta organizatorilor de Jocuri Olimpice. Expoziţia Universală s-a mutat de la Londra la Paris, de la Viena la Philadelphia, de la Melbourne la Barcelona, de la Chicago la Bruxelles. Rând pe rând, au apărut oraşe neolimpice laolaltă cu oraşe pe al căror creştet au poposit cele cinci cercuri survolate de „Citius. Altius. Fortius“ şi trăgând după ele lozinca desuetă a lui Pierre de Coubertin. (Hâtrii spun că, odată ieşit din saloanele de chirurgie estetică ale olimpismului, „important e să participi“ a devenit „important e să ştii să te dopezi ca să participi fără să fii depistat“.)
În calendar şi în anale şi-au făcut loc imprevizibil, şarmant şi discutabil, Milano şi Liège, San Francisco şi Ghent, New York şi – ei bine, da! – Port-au Prince, Seattle şi Osaka, Sevilla şi Montreal, Hanovra şi Shanghai. Periodicitatea evenimentului nu are rigoarea unei Cupe Mondiale sau a unui Campionat European. Între expoziţii pot trece doi, trei, cinci, zece sau douăzeci şi doi de ani, fără ca asta să aibă legătură cu incendiile politice ale globului şi fără să se urzească scenarii ale suspicionitei planetare. Situaţia, cum a spus un înţelept, este cea care este şi alta nu-i.
Viciu de organizare. România nu a participat la prima expoziţie universală din cauza unui viciu de organizare. Mai precis, nu exista. Şi mai precis, existau doar Principatele Unite. Cu timpul însă (adică din 1867), tricolorul a prins să fluture pe la expoziţiile lumii. Şi nu oricum, ci peste pavilioane colindate de paşii unor delegaţi prestigioşi: Alexandru Odobescu, prinţul George Bibescu, Virgil Madgearu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Dimitrie Ollănescu, Eugen Mavrodi, Dimitrie Gusti etc.
Conţinutul deplasat peste graniţă a fost la rândul lui bogat şi uneori excepţional: tablouri de Pallady, Andreescu, Grigorescu sau Petraşcu, sculpturi de Han, Medrea, Jalea sau Miliţa Petraşcu, obiecte de artă monumentală şi decorativă realizate de Lena Constante, Dem Demetrescu sau Olga Greceanu. Iar asta doar la ediţia din 1939 de la New York, unde delegaţia română a fost întregită de Maria Tănase şi Grigoraş Dinicu. Merită amintiţi, măcar în treacăt, şi câţiva dintre arhitecţii care au elaborat structura pavilioanelor româneşti de-a lungul deceniilor: Ambroise Baudry, Ion Mincu, Camille Formige, Grigore Cerchez, Duiliu Marcu, Constantin Mosinschi, Alberto Cababio Márques.
E de văzut cum va arăta pavilionul românesc peste doi ani, la Dubai. Şi cine va face parte din delegaţie. Din cea oficială, fiindcă neoficial oricine a avut de cumpărat o poşetă de lux sau de petrecut o noapte la şapte stele a trecut deja pe acolo, cu sau fără amant(ă). De ani buni, când spunem sau scriem „Dubai“, câinele lui Pavlov dă din coadă într-un cotlon al minţii noastre şi hămăie scurt, bisilabic şi cosmopolit: „shopping“. E acelaşi câine care, dându-şi obştescul sfârşit, şi-a obligat stăpânul să ilustreze teoria reflexelor prin exemplul propriu. Altfel spus, Pavlov a continuat să-i ducă de mâncare patrupedului încă două-trei săptămâni după deces. Viaţa de câine nu era atunci ce a devenit în prezent, ceea ce nu poate împiedica revenirea la întrebare: pe cine ducem la Dubai şi ce ţesem în jurul distinşilor reprezentanţi ai naţiei? Cum o să arate pavilionul românesc? Cu ce o să înlocuim creaţiile şi somităţile din ediţia newyorkeză?
Rețeta englezească. Dacă tot a fost Londra gazda primei ediţii a Expoziţiei Universale, poate că n-ar fi tocmai rău să preluăm o reţetă englezească. Nu pe cea a pavilionului ca atare, ci pe aceea, incomparabil mai ţipătoare şi mai provocatoare de ţipete, a unei asamblări ridicate în scop turistic pe malul de sud al fluviului care se unduieşte prin capitală. O alcătuire pe care o străbaţi în primul rând dacă nu ţi-ai ostoit pofta de frison, şoc şi tremurici. E vorba de London Dungeon, creat de Annabel Geddes în 1976 ca labirint al ororilor citadine reproduse în ceea ce englezul numeşte gallows humour, iar românul, „comedie macabră“. Modelul ar fi cu atât mai productiv cu cât ceea ce se petrece la noi e în egală măsură comic şi macabru.
Sigur, un oraş ca Bucureşti nu se poate lăuda nici cu trecutul, nici cu extazul sangvinar al Londrei. London Dungeon e un drum prin memoria grozăviilor: decapitarea Mariei Stuart şi a lui Thomas Beckett, scene cu mult ketch-up din Cucerirea Normandă, aventurile cu vârf ascuţit şi lamă tăioasă ale lui Sweeney Todd şi Jack Spintecătorul, Complotul prafului de puşcă (Guy Fawkes) sau Ciuma Neagră. Comparaison n’est pas raison, vor gânguri graseiat francofilii. Ba să avem pardon, vor contracara lucizii din bătătura naţională. Ciumă avem şi noi – nu e neagră, dar tot ciumă se cheamă. În plus, chiar dacă n-am mai practicat de mult decapitarea, dispunem – inclusiv în guvern – de o mulţime de oameni fără cap. Prin urmare, ne-ar ieşi măcar de un Bucharest Dungeon, dacă nu de un Romanian Dungeon în ediţie definitivă. Şi cum la călăuze stăm bine (în urma surorilor Gabor se întinde un alai de candidate), ne rămâne să găsim arhitectul şi să-l îmbiem cu un cântec îngânat la ureche: Dubai my love Dubai.
Foto: YouTube/Cooperativa Gusti
