Aveam intenția să scriu, în rândurile de față, fie despre Forumul Mondial de la Davos, fie despre schimbările constituționale din Rusia. Un articol publicat în Le Monde m-a făcut să schimb cu totul subiectul.
Articolul cu pricina se referea la un proiect de lege aflat în atenția deputaților francezi despre protejarea „patrimoniului senzorial“ al vieții de la țară, cu alte cuvinte, sunetul clopotelor bisericilor, cântecul cocoșilor dis-de-dimineață, mirosurile de gunoi de grajd. O inițiativă care a venit după ce tot mai mulți orășeni care s-au stabilit la țară au reclamat autorităților competente, ba chiar s-au plâns în justiție, cerând măsuri împotriva mirosurilor și zgomotelor pe care ei le considerau neplăcute.
Cititorii noștri își aduc probabil aminte când, în toamna trecută, un tribunal din vestul Franței a dispus ca un cocoș, pe numele său Maurice, să își poată continua cântatul în zori, respingând solicitarea unui orășean care cumpărase o casă nu departe de gospodăria în care Maurice își avea cotețul și care se adresase justiției pentru ca pasărea să fie redusă la tăcere. Textul de lege aflat pe agenda din Palatul Bourbon are în vedere și crearea unui cod al patrimoniului senzorial al vieții rurale, pe modelul celui referitor la protejarea patrimoniului arhitectural al satelor, în care emisiile sonore și olfactive înscrise vor fi protejate.
Un asemenea subiect mi s-a părut mult mai apropiat de cotidianul nostru, chiar dacă mulți cititori se vor întreba de legătura cu tema rubricii noastre de politică externă. Suntem însă atât de dezinteresați ca societate și instituții de prezența la Davos, atât de departe (în afară de vehicularea unor clișee) de ceea ce se mai întâmplă la Moscova, încât am preferat acest subiect. Deși, chiar și în cazul conservării patrimoniului, rămânem foarte departe de preocupările cetățenilor din alte țări.
Hotelul Concordia. Conservarea patrimoniului arhitectural și natural al țării noastre este subordonată intereselor de profit imediat. Exemplul elocvent, pentru că tot am aniversat la 24 ianuarie 161 de ani de la Unirea Principatelor, este clădirea fostului Hotel Concordia, de pe fosta Uliță Nemțească (actualmente strada Smârdan), pe care o lăsăm în paragină, doar, doar s-o prăbuși mai repede, astfel încât să se elibereze centrul Bucureștilor de o ruină. În rest, la 24 ianuarie și 1 decembrie suntem primii în a ne declara zgomotos patriotismul…
Și acum, câte ceva și despre legătura subiectului cu politica externă. Existența în lume pleacă de la păstrarea propriei identități și a propriului patrimoniu. Imaginea unei țări se construiește în interior, abia apoi urmează publicitatea pe CNN și acțiunile de promovare a patrimoniului reprezentativ.
Degeaba promovăm Casa Poporului, Ateneul și Arcul de Triumf, dacă turistul străin, ajuns la fața locului, constată că nu există o singură stradă cu aspect decent de la un cap la altul și chiar cea mai „bătătorită“ arteră, constituită din bulevardele Magheru și Nicolae Bălcescu, are clădiri abandonate, magazine cu aspect de gheretă, fațade decăzute și acoperite cu stângăcie de imense pânze publicitare. Nu mai vorbesc de lipsa unui sistem de transport modern între aeroport și oraș, de gara centrală, devenită un adevărat simbol al lipsei de ordine și al precarității nației.
Muzeul de istorie. Să nu uităm de Muzeul Național de Istorie a României, pe care, de ani buni, nu suntem în stare să îl redeschidem. Da, Centenarul Marii Uniri ne-a prins cu Muzeul Național de Istorie în șantier! Un șantier început în 2002, România fiind singura țară europeană fără muzeu național de istorie! Mulți diplomați la post în București mi s-au plâns de dificultatea de a se documenta obiectiv despre istoria României, de a avea o imagine de ansamblu, ușor accesibilă. Cei mai mulți mi-au citat traducerea în engleză a volumului „O scurtă istorie ilustrată a românilor“, scris de regretatul Neagu Djuvara.
Alte două exemple grăitoare sunt neînțelegerile societății românești cu privire la unele „exigenţe bizare“ ale Uniunii Europene – construcția a două tuneluri de 2,1 kilometri pe traseul autostrăzii dintre Lugoj și Deva pentru protejarea habitatului urșilor și interesul european (văzută de unii drept o conspirație pentru a ne împiedica să avem autostrăzi) pentru protecția unei specii de coleoptere ce ar putea fi afectată de traseul autostrăzii dintre Sibiu și Pitești. Într-o țară în care bolnavii săraci și fără relații sunt lăsați să moară cu zile, asemenea subiecte nu pot stârni decât neînțelegere și ironii. Însă dispariția zilnică a unor părți ale patrimoniului românesc, natural, arhitectural și imaterial, înseamnă ștergerea, puțin câte puțin, a amprentei românești din marea identitate europeană.
