Ordinea geopolitică globală instaurată după 1945 tinde să se fragmenteze. Cine va controla noua ordine mondială? SUA, China, Rusia sau niciuna?

Strategia de neutralitate a unor state implică deopotrivă riscuri și oportunități, dar, dacă va fi un succes, va influența mult timp ordinea mondială.
Prinse între Statele Unite ale Americii, China și Rusia, multe țări par tot mai decise să nu mai adere la nicio tabără. În contextul în care ordinea americană instaurată după 1945 tinde să se fragmenteze, iar decuplarea economică se accelerează, aceste țări tind spre o abordare tranzacțională, scrie revista britanică The Economist. Este o abordare care remodelează geopolitica lumii.
Un mod de a înțelege amploarea fenomenului privind nealinierea este raportarea acestor state la Rusia. The Economist a analizat mai multe state prin prisma legăturilor lor economice și militare cu Moscova, poziția diplomatică – inclusiv votul dat în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU) – și dacă susțin și implementează regimul internațional de sancțiuni impus după invadarea Ucrainei. Harta relaționării arată, pe scurt, așa: 52 de state (Occidentul și aliații săi), în care locuiește cam 15% din populația lumii, condamnă și sancționează acțiunile Rusiei; doar 12 state (ap)laudă Rusia; celelalte 127 de țări nu pot fi puse într-o tabără sau alta.
Pentru a vedea ce înseamnă această nealiniere, The Economist s-a uitat și la clubul restrâns al celor mai mari 25 de economii care nu s-au pronunțat clar cu privire la războiul din Ucraina sau doresc să rămână nealiniate în confruntarea sino-americană. Membrii acestui grup, să-i numim „Tranzacționalii-25“ (T25), sunt foarte eterogeni în termeni de bogăție națională și sisteme politice. Adică o plajă diversă, care include gigantica Indie și micuțul Qatar, spre exemplu.
Totuși, împărtășesc ceva – sunt brutal de pragmatice, iar la un loc au devenit foarte puternice. Reprezintă azi 45% din populația totală a globului, iar ponderea în economia lumii a urcat de la 11% în 1992 la 18% în 2023, peste ponderea pe care o are Uniunea Europeană.
În secolul trecut, pentru fiecare stat, nealinierea (neutralitatea) însemna altceva. La conferința de la Bandung, din Indonezia (1955), apoi în 1961, la cea de la Belgrad, liderii respectivelor state au vorbit despre o a treia lume, separată de Occident și de blocul sovietic. Apoi, de pe la finalul anilor ’60, separarea s-a făcut tot mai mult economic – se vorbea despre inegalitatea economică dintre sudul global și nordul industrial.
A apărut și o instituție oficială – Mișcarea Nealiniată, din care făceau parte statele din Africa, Asia și America Latină. La finalul Războiului Rece, Mișcarea Nealiniată a devenit însă o organizație muribundă. Astăzi, țările nealiniate nu mai sunt definite de afilierea la vreo instituție și se comportă ca atare. Sunt puteri de talie medie pragmatice și oportuniste.
Într-o carte recentă, Jorge Heine, fost diplomat chilian, susține că, în secolul XX, țările mai mici au fost în sfera de influență a unei superputeri. Astăzi, „există o evaluare mult mai activă a celor mai bune mijloace pentru atingerea unor obiective“, spune autorul. Unii numesc asta „minilateralism“ (opus multilateralismului) – altfel spus, abordarea în care statele apelează la alianțe discrete, în loc să intre în curtea unui mare bloc dominat de una dintre superputeri.
Un film nou
Adesea, țările nealiniate îi acuză de ipocrizie pe liderii occidentali. În primul an al războiului din Ucraina a fost promis un ajutor de 170 de miliarde de dolari, echivalentul a 90% din alocările umanitare globale ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică în 2021. Dacă pentru Occident este o solidaritate cu o democrație, pentru alte țări arată că statele bogate sar să ajute doar dacă asta servește propriilor interese.
„Europa trebuie să renunțe la gândirea că problemele Europei sunt problemele lumii, dar problemele lumii nu sunt ale Europei“, declara anul trecut ministrul indian de externe, Subrahmanyam Jaishankar.
O declarație în linie cu opinia publică. Potrivit unui raport de anul trecut al Universității Cambridge, 75% dintre respondenții din democrațiile liberale au o părere negativă despre China, 87% despre Rusia. Poza arată exact opusul în rândul a șase miliarde de oameni care trăiesc în alte țări. Există, așadar, un mare ecart între cum vede Occidentul lumea și cum o văd celelalte țări.
Un sondaj publicat la începutul acestui an de think tankul European Council on Foreign Relations arată că 48% dintre indieni și 51% dintre turci spun că viitoarea ordine globală va fi definită de multipolaritate sau de o hegemonie a non-occidentalilor. Doar 37% dintre americani, 31% dintre europeni și 29% dintre britanici sunt de acord cu această viziune. În traducere, Occidentul crede că vom asista la o urmare a Războiului Rece, restul lumii crede că va urma un film cu totul nou.
Aranjamente
Cine sunt cei din T25? Este un grup eterogen, din care fac parte țările cele mai populate ale lumii, două fiind și cele mai populate democrații – India și Indonezia. Alături de acestea, Vietnam, Arabia Saudită și Egipt sunt conduse de autocrați. Eterogenitatea ține și de bogăția națională – dacă în Arabia Saudită produsul intern brut pe cap de locuitor este de peste 27.000 de dolari, comparabil cu cel din unele țări europene, în Pakistan este de doar 1.600 de dolari per capita.
Odată cu extinderea globalizării, comportamentul comercial în T25 a devenit multipolar. Circa 43% din schimburile comerciale sunt cu blocul occidental, iar 19%, cu blocul China-Rusia. Și poate, deloc surprinzător dată fiind geografia, 77% din volumul schimburilor comerciale ale Mexicului este cu țări occidentale. Tot cu ele este și peste 60% din comerțul Israelului și al Algeriei.
Peste o treime din comerțul statului Chile este cu China, cel mai mult pentru o țară T25 (totuși, 40% din schimburi sunt cu Occidentul). Peste jumătate din comerțul Argentinei și cam jumătate din cel al Indiei sunt cu alte țări nealiniate.
Rețeaua de loialități este și mai clar vizibilă dacă ne uităm la importurile de armament. Între 2018 și 2022, principalul furnizor al Indiei a fost Rusia, care-i asigură 45% din arsenal; în proporție de 29%, armamentul provine de la state europene. Tendința este să-și acopere din resurse interne necesarul, dar nu poate fără ajutorul Statelor Unite. Rivala Indiei, China, înarmează Pakistanul, dușmanul Indiei, deci nu poate fi vreodată o opțiune. Israel, Maroc, Arabia Saudită și Africa de Sud importă masiv din SUA.
Realinieri
Deocamdată nu există o instituție care să reprezinte țările nealiniate și interesele lor și nu sunt semne că ar apărea. În schimb, există diverse organizații disparate, precum G20, care oferă (cu o eficiență discutabilă) platformă țărilor nealiniate. BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) este, la fel, un forum al puterilor de talie medie sau mare care caută să se extindă – sunt negocieri pentru a primi Iranul și Arabia Saudită.
Un lucru este clar – în pofida diferențelor, țările nealiniate au un scop comun – de a încheia înțelegeri profitabile într-un context fluid. În ultimele două decenii, multe state au putut să construiască deopotrivă relații cu Occidentul, cu China și cu Rusia. Acum nu se mai poate – Occidentul impune sancțiuni Rusiei și restricționează accesul Chinei la tehnologie. Iar pentru mulți, această abordare radicală este o amenințare serioasă.
Sancțiunile aplicate Rusiei au dus la creșterea explozivă a prețurilor alimentelor și energiei, implicit la un recul economic pentru lumea non-occidentală. Au loc relocări de afaceri dictate de aceste rațiuni, ceea ce destabilizează economii. La rândul lor, Rusia și China devin tot mai apropiate. Potrivit analizelor Fondului Monetar Internațional (FMI), din 2018, alinierea geopolitică, tradusă adesea prin același model de vot în ONU, a ajuns să determine investițiile străine directe și țara în care sunt făcute.
O cercetare de impact făcută de FMI indică faptul că efectul negativ al acestor mutări asupra piețelor emergente ar fi de două ori mai mare decât în cazul celor avansate.
Sunt trei mari riscuri la acest moment. Primul, unitatea occidentală trebuie să treacă testul rezistenței și nu este un dat (vezi vizita recentă a președintelui Franței, Emmanuel Macron, în China). Al doilea, China poate face oricând o contraofertă pentru sprijin cu înțelegeri bilaterale (dar condiționate, evident). Al treilea risc ține de promisiuni încălcate ale Vestului – de pildă, după criza financiară din 2009, țările bogate au promis că vor direcționa anual până în 2020 suma de 100 de miliarde de dolari către statele sărace, dar până acum nu s-a depășit pragul de 89 de miliarde de dolari.
Statele Unite și aliații lor au reușit să ralieze multe țări în tabăra lor în contextul războiului din Ucraina, dar riscul este ca sudul global să rămână în afara acestei ordini. Și ar fi tragic să unifici din nou Occidentul, dar să îi îndepărtezi pe ceilalți, conchide The Economist.
Jocul seducției
Țările nealiniate evită să adere la una dintre tabere, numai că SUA și China fac tot ce pot pentru a le atrage în orbita lor.
- SUPERCHINA. Ținta Chinei este sudul global, iar retorica sa win-win maschează o strategie nemiloasă – instrumente economice folosite pentru a-și atinge scopuri politice. China este partener comercial pentru aproape 120 de state ale lumii și este un stat-cheie în rezolvarea crizelor generate de datoriile suverane (dacă în 2006 deținea 2% din datoriile a 73 de state în curs de dezvoltare, în 2020 proporția era de 18%, potrivit calculelor făcute de FMI).
- BRAZILIA. Multe dintre statele nealiniate pariază pe decuplarea economică și pe fragmentarea ordinii politice. Putem înțelege această strategie tranzacțională uitându-ne la Brazilia – se opune la ceea ce ministrul de externe al țării, Mauro Vieira, numește „alinieri automate“. Mai mult, Brazilia caută pe cont propriu să-și sporească influența în Africa, mai ales că Africa de Sud face deja parte din BRICS.
- INDIA. La fel ca Brazilia, India își proiectează influența externă tot mai mult, atunci când nu baleiază între superputeri (să nu uităm că face parte din QUAD, forumul de securitate din regiunea indo-pacifică, alături de SUA, Japonia și Australia).
Acest articol a apărut în numărul 163 al revistei NewMoney
FOTO: Getty