Opinie Radu Paraschivescu: Ce este, de fapt, kitsch-ul și sub ce forme se manifestă în România

La fel ca Inchiziţia, kitsch-ul e un rău clocit în numele binelui. El nu e cel mai rău dintre rele, dar în mod sigur e cel mai vizibil. Îl întâlneşti pretutindeni: pe stradă şi în bucătărie, în arhitectură şi în sport.

Crescut în creşele etimologice ale Germaniei, acest prinţ al falsului şi-a descoperit de curând un frate britanic pe nume trash. În timp ce oamenii cu scaun critic la cap sus­ţin că anumite forme de artă sunt kitsch, purtătorii de cuvânt ai trash-ului cla­mea­ză că anumite forme de kitsch sunt artă. În­curcate şi postmoderne sunt căile Domnului.

Dar nu e singura complicaţie. Două şcoli de gândire îşi fac cruce şi se aştern dezbaterilor. Repre­zen­tanţii celei dintâi acreditează ideea că autorul unui produs kitsch e, vezi bine, un om-kitsch, ceea ce constituie un afront la adresa divinităţii. Tenorii celei de-a doua, îndopaţi cu Adorno şi Baudrillard, contraatacă furtunos: dacă obiectele kitsch au fost create de om, iar omul a fost creat de Dumnezeu, înseamnă că, până la urmă, kitsch-ul e rodul unui act demiurgic. E momentul când argumentele nu mai ies din gură, ci de pe ţeava revolverului. „O să vă bată Dumnezeu“, ameninţă tabăra primilor combatanţi. „Nu vă place logica“, observă ceilalţi.

Definiții. Kitsch-ul a devenit într-o asemenea mă­sură un cuvânt-ştampilă, încât definiţiile se contu­rează greu. Tot ce nu place e expediat în pubela aceasta cu sonoritate teutonă. În Bavaria, kitschen însemna pe vremuri „a rasoli“, „a cârpăci“, „a face treabă de mântuială“. Asta vrea să spună că obiec­tul nu e inferior prin forţa sa de sugestie sau expresie, ci prin viteza cu care a fost obţinut. Kitschen se referă la pripeală, nu la lipsă de fond. Totuşi, ce faci când nu ai acces la fond? Imiţi forma. Ăsta e de fapt kitsch-ul: copilul cu handicap al artei.

Într-o anchetă efectuată cândva în România, iniţiatorii au întrebat: „Ce înseamnă kitsch-ul pentru dumneavoastră?“ Răspunsurile au frapat prin diversitatea exemplelor: icoanele cu ceasuri şi leduri, duetul Cheeky Girls (rebotezate Kitschy Girls), Casa Poporului, cruciuliţele de pe bordul taxime­triştilor, carpeta cu „Răpirea din serai“, formaţia Milli Vanilli, tablourile lui Sabin Bălaşa, „American Pie“ de Don McLean cântat de Madonna, postul Etno TV, minigondolele-suvenir scoase la vânzare lângă Ponte Rialto, umlautul pus pe „y“, prezervativele dantelate, florile de plastic, ilustratele în care Mona Lisa face cu ochiul, tablourile de ab­­solvire pirogravate etc.

Deşi lucrurile par amestecate, oricine poate împărţi nechezolul acesta de toate zilele în mai multe categorii: kitsch domestic, kitsch turistic, kitsch pictural şi kitsch arhitectonic.

Kitsch-ul domestic, materializat în şorţul infuzat poetic („So­ţioara drăgăstoasă / Face păpica gus­toasă“), a marcat copilăria multora dintre noi. El a fost, de la caz la caz, instrument de mascare a sără­ciei, substitut al artei sau proptea ambientală şi a mizat mereu pe ornamentica prostului gust. Şorţul face parte dintr-o colecţie care mai cuprinde peş­tele de sticlă de pe televizor,  macrameul de pe masă, elefănţelul din bibliotecă sau condurul tur­cesc cu termometru.

Kitsch-ul turistic înfloreşte în locurile unde istoria a lăsat puncte de atracţie. România nu face figură separată în Europa şi probabil că nici în lume. Există kitsch peste tot unde există turişti: la Istanbul şi Roma, la Paris şi Cairo, la Geneva şi Atena. În România, apogeul e de găsit la Castelul Bran, unde figura lui Vlad Ţepeş e exploatată nemilos. Ţepe de diverse mărimi, chipuri supte ale voievodului, unel­te de tortură, minicălăi cu glugi pe cap, securi din care picură sânge – un caleidoscop al desfrâului sangvinar e împins sub ochii străinilor care au citit cartea, au văzut filmul şi acum vor the real thing.

Kitsch-ul pictural fierbe în peisajele marine, à la Aivazovski, unde marea parcă vrea să se reverse dintre rame, nemulţumită şi ea de culorile în care a fost zugrăvită. Faptul că majoritatea compoziţiilor despre mare se găsesc la munte (Sinaia e centrul nervos al comerţului cu valuri) nu trebuie să mire într-o ţară unde sucul de portocale se chema pe vremuri „Lămâiţa“. Însă e de presupus că apogeul acestui tip de kitsch se găseşte în milionul de cópii după „Cina cea de Taină“ a lui Leonardo, atârnate pe unde nu gândeşti: în sufrageria unui primar de comună, la căminul cultural, la restaurant sau la spa.

În ce priveşte kitsch-ul arhitectonic, el face ravagii la drumul mare şi de obicei prost. Cine trece prin comuna ieşeană Ciurea sau prin enclava gipsy Strehaia va da cu ochii de celebrele case cu tur­nu­leţe, tavane turcoaz, gresie vişinie şi robinete îm­bră­cate în cristale Swarovski. Timişoara oferă, la rândul ei, un exemplu de involuţie a gustului prin masacrul în­făptuit în plin centru, unde Parcul Rozelor stă acum la umbra unor vile transformate în cavouri. Toate cele enumerate mai sus pălesc, desigur, prin com­pa­raţie cu zestrea comunei Bu­zescu, situată între Bucureşti şi Alexandria, unde numărul palatelor ţigăneşti creşte de la lună la lună, într-un delir pseu­dorococo în care se amestecă Ferrari-uri şi covil­tire.

FOTO: Mediafax