„Îmi doresc să nu mai fiu ghișeu. Unul dintre fenomenele colaterale ale tranziției este că un număr relativ mic de oameni e socotit a fi utilizat în mod ubicuu și universal. Odată ce ai devenit mai mult sau mai puțin om public, apelurile vin asupra ta cu o frecvență și cu un coeficient de insolit halucinante. Tot timpul ești în situația să răspunzi unor solicitări – asta înțeleg prin existența de ghișeu. Am fost întrebat, de-a lungul timpului, și despre agricultură, și despre Biserică, și despre politica externă, și despre cultură. Asta este o experiență istovitoare și deformatoare.“
Cuvintele de mai sus îi aparțin lui Andrei Pleșu și sunt decupate dintr-un interviu dat celor de la HotNews.ro cu vreo 15 ani în urmă. Pleșu tocmai demisionase din funcția de consilier prezidențial al lui Traian Băsescu, prilej de lungi și sulfuroase speculații. Întors la rosturile firești, Andrei Pleșu regăsea bucuria de a-și vedea de lecturi, de conferințe și de scrieri, de a se bucura din nou de prieteni, plenar și după voie, în afara restricțiilor impuse de calendarul unui consilier de la Cotroceni.
Alături de slujirea vocației, o altă bucurie era părăsirea ipostazei incomode a omniscientului. A celui disponibil 24 de ore pe zi și la cheremul oricui are chef să pună o întrebare din te miri ce domeniu. Și să-ți ceară părerea pe teme deconcertant de diverse: conflictul dintre FCSB și Steaua, ordonanțele de urgență din Justiție, pescuitul la copcă, efectele siropului de cătină etc.
Acesta e, pesemne, marele dezavantaj al notorietății. Faptul că, indiferent dacă-ți dai seama sau nu, de la un punct încolo ajungi să nu-ți mai aparții. Să fii al celui care te vede la televizor, te aude la radio, te citește în ziar sau îți cumpără cartea. Și din ce în ce mai puțin al tău. Nimeni nu trebuie să se simtă sau să se prefacă supliciat când ajunge în această ipostază. În fond, și-a dorit-o mai abitir decât ceilalți. Pe de altă parte, e logic să faci (măcar mici) eforturi ca să împiedici adjudecarea propriei tale persoane de oameni pe care nu i-ai văzut și cu care n-ai schimbat o vorbă.
În pielea celui abordabil. Am citit interviul de atunci cu simpatie și solidaritate. Dar și cu bănuiala că Andrei Pleșu se alinta un pic, pentru efect literar. Bănuiala a început să se subțieze cu timpul, s-a făcut abur în ultimii cinci ani și a dispărut de tot în cel din urmă, în care un spiriduș căruia n-am apucat să-i cer socoteală m-a sfătuit să-mi fac o pagină de Facebook. Într-un soi de ștafetă a ghișeismului, am intrat – la început timid, apoi apăsat – în pielea celui abordabil din toate motivele. Și uneori fără motiv.
A nu se crede cumva că pun semnul egalității între mine și Andrei Pleșu. Departe de mine gândul. Aproape de mine, în schimb, impresia că „Ai grijă ce-ți dorești“ e un slogan mai profund decât suntem dispuși să acceptăm. Multe dintre ghidușiile de care am parte în ultima vreme sunt ecouri tremurate ale pățaniilor prin care a trecut Pleșu. „Coeficientul de insolit“ despre care vorbea el în interviu mi se deslușește de la o zi la alta, de la lună la lună.
Invitația unei doamne. Probabil că apogeul a fost invitația unei doamne de a-i fi complice la bucurarea soțului cu ocazia zilei de naștere. Asta presupunea ieșitul la o cafea cu el și o conversație spirituală – eventual în schimbul unui onorariu, dacă emiteam o asemenea pretenție. În plus, soțul trebuia luat prin surprindere și adus la cafenea în urma unor urzeli pentru care era nevoie de imaginație și apetit ludic.
Imediat după refuz mi-am amintit că și Andrei Pleșu avusese parte de un episod similar. Ba chiar mai ambițios, câtă vreme fusese rugat să se prezinte acasă la sărbătorit și să-și facă numărul în fața mai multor perechi de ochi.
E rău sau e bine să fii un om-ghișeu? Și una, și alta. Pe de o parte e plăcut, fiindcă lumea crede și se încrede în tine, îți prețuiește prezența și părerile, se poate ghida în funcție de ceea ce-i propui. Pe de altă parte e rău, fiindcă ajungi să faci din viața ta o înșiruire de conjuncturi mărunte.
O deltă care se lărgește nemăsurat, incontrolabil, amenințând să dea năvală și să inunde. Totul devine un joc al concesiilor, un șotron printre hatâruri, un slalom printre invitații cărora nu poți să le dai curs fără sentimentul inadecvării. Or, de aici la impostură, pasul e mic. Celor observate mai devreme li se adaugă gafele involuntare și episoadele de contratimp flagrant.
Țin minte ca ieri, de exemplu, naturalețea cu care am fost abordat de o cititoare care mi-a solicitat galeș un serviciu. „Ce anume?“, am întrebat, cu un glas pe care mi l-am păstrat afabil și neutru. „Luați-mi un autograf de la Cărtărescu. Mie mi-e rușine și roșesc.“ E remarcabil totuși că pigmentul n-a trădat-o câtuși de puțin când mi-a făcut propunerea. Am ajutat-o până la urmă, căci – vorba lui Keats din „Endymion“ – „eternă bucurie-i frumusețea“ (iar cititoarea se prezenta bine la acest capitol).
Însă n-am fost la fel de generos cu o altă cititoare, care voia numărul de telefon al scriitorului X și adresa de e-mail a lui Y. Mă păstrez egoist în continuare. Nu răspund solicitărilor gramaticale primite pe Messenger, nici propunerilor de-a citi romane sau poezii „când n-am ce face cu timpul“. Am ce face, asigur pe toată lumea.