Omenia caftește România

În miezul lui iunie 1990, România pierde la fotbal în fața Camerunului, după 20 de ani de absență de la Cupa Mondială. Cristian Țopescu anunță retragerea de la microfonul TVR, în semn de protest. Numai că protestul nu are legătură cu Andone și Rotariu, ci cu întâmplările din Piața Universității din București. Ion Iliescu îi face pe protestatarii din piață „legionari“ și „huligani“, după care-i cheamă pe minerii din Valea Jiului să restabilească ordinea.

Simfonia panselu­țe­lor plantate cu târnăcopul se aude până în cancela­riile europene. România pierde o mare parte din ca­pitalul de simpatie dobândit după decembrie 1989 și coboară în puțurile feudalismului. Minerii sunt deja turiști con­sacrați, câtă vreme nu e prima (și nu va fi nici ultima) lor deplasare pe traseul Valea Jiului-București. Cunoștințele pe care le dețin tenorii aba­ta­jelor despre Capitală impresionează. Minerii știu exact unde locuiește Ion Rațiu (ceea ce eu, unul, trăitor în Bucu­rești, nu știam), cum arată tiparnița de bani de la PNL și ce tip de droguri comerciali­zează PNȚ.

Nu află din cărți lucrurile astea, ci de la ghizi calificați la universitatea de manipulare a Secu­rității și de la unul dintre purtătorii ei de minciuni, Nicolae Cămă­rășescu. Alături de acesta din urmă și în fruntea oș­ti­rii cu lămpașe se avântă la plantat haiducul Miron Cozma Răcoare, căruia ultimul nume, adăugat aici din rațiuni poetice, îi devine la un moment dat – pe bună dreptate – domiciliu. Încă de atunci Miron Cozma e un model excepțional pentru statuia omului de omenie, mai cu seamă că acțiunile lui pașnice consună cu pasiunea lui Ion Iliescu pentru liniște și consens.

ROXANA ȘI DANIEL. Roxana îmi este mai întâi co­legă de an la facultate și apoi de serviciu, la Biblioteca Națională, în iunie 1990. La vremea mineriadei, Biblioteca își are încă sediul pe strada Ion Ghica, la doi pași de Banca Națională și la 200 de metri de Piața Universității. Întâmplător, panseliștii lui Cozma iau la bătaie di­verși civili care arată suspect – barbă, ochelari, păr lung, cărți în mână – exact de ziua ei. Roxana aduce un tort comandat din timp și se pre­gă­tește să-l îm­partă cu colegii. Nu mai apucă.

Ținuta elegantă îi este ferfenițită sub asediu, tortul se face țăndări, bâtele lucrează cu spor sub ochii ei îngro­ziți. Spre cinstea lor mereu evocabilă, Gheorghe Bercan și Marius Dobrescu, directorii de atunci ai insti­tuției, îi deschid larg porțile și fac din bibliotecă loc de refugiu.

Destui oameni scapă nechelfăniți fiindcă apucă să se ascundă printre cărți, dicționare și periodice. Nu și Daniel, un ins curajos de felul lui, care, cu o jumătate de an mai devreme, laolaltă cu alți colegi de cămin, se apucase să prindă pere în plopii din Regie – răspunsul dat lui Ceaușescu și pronosti­cului său: „Comunismul va dispărea din România când o face plopul pere“.

Daniel are curaj și coloană verte­brală, așa că în iunie 1990 e în Piața Universi­tății, la proteste. În această calitate, el încasează câteva bâte sănătoase pe spinare și ajunge la concluzia că vizionarismul lui Ceaușescu e floare de mină la ure­che pe lângă blândețea creștinească a lui Cozma și a ortacilor. Astăzi, Roxana e în vestul Franței, iar Da­niel – în Canada. Ne scriem din când în când, ne vedem rar și ne gândim des unul la ce­lă­lalt. Cât despre Miron Cozma, el trebuie reevaluat. Până i se ridică statuia, ar fi bună și o diplomă. Și cine ar fi mai pre­gătit să i-o înmâneze dacă nu o orga­nizație care pre­țuiește omenia?

REPARAȚIA. În februarie 2022, lui Cozma i se face în fine repa­ra­ția cuvenită. Poet, rocker, amant, practicant de arte marțiale, conducător de club de fotbal, vedetă TV, om politic și – atenție! – membru al Aso­ciației Victimelor Mineriadei (!!!), Miron Cozma e premiat de Fundația Internațională Omenia, condusă de Minodora Ilie. Motivația juriului e scrisă pe diplomă, într-unul dintre enunțurile-emblemă ale realității pa­ra­lele: „Pentru deosebite fapte de omenie și o viață întreagă pusă în slujba poporului român“. Citești, re­citești și tot nu-ți vine să crezi. Alexandru Pesamosca n-a avut parte de onoruri, deși le-ar fi meritat cu pri­sosință, la miile de copii însănătoșiți sau salvați de la moarte.

E onorat, în schimb, un ins care a condus o acțiune stupefiantă prin barbarie, în inima Europei, la sfârșit de mileniu, la comanda unui preșe­dinte încă nedez­vrăjit de binefacerile reprimării și de volupta­tea vocii unice.

Păcat totuși că Minodora Ilie nu alege ho­lul fostei Biblioteci Naționale pentru festivitatea de premiere. Păcat că nu le trimite invitații celor ciomă­giți de mineri și alungați din țară.

Păcat că prie­tenii mei Roxana și Daniel nu pot ajunge și nu pot protesta la fața locului la adresa infamiei.

Păcat că nu e chemat să depună mărturie despre omenia lui Cozma fotbalistul Dănuț Lupu, întâmpinat de Cozma în persoană cu un cap în gură la un meci Jiul-Dinamo.

Păcat că ne întoarcem la nouvorba lui Orwell, în care „adevăr“ înseamnă „minciună“.

Păcat, în fine, că nu i se propune nonagenarului sărac și cinstit Ion Iliescu să înmâneze diploma. În fond, omenia lui Miron Cozma țâșnește cu tot cu bâtă din autoritarismul roșu al fostului președinte.