O, sancta simplicitas!

În 1415, când Jan Hus a fost ars pe rug, o bătrânică momită de făgăduiala fericirii viitoare s-a apropiat cu un braţ de vreascuri şi le-a îngrămădit pe foc, convinsă de justețea gestului. „O, sancta simplicitas!“ a exclamat Hus, compătimind cu un ultim oftat ignoranţa şi naivitatea femeii. De atunci, expresia a ajuns să evoce credulitatea şi candoarea gata să vireze dintr-o clipă în alta spre prostie. Cum planeta e plină de proşti, de ignari şi de neghiobi, „O, sancta simplicitas!“ se poate auzi în toate col­ţurile ei. Şi cum România aparţine planetei, e limpede că avem la rândul nostru motive să mur­mu­răm repetat cuvintele reformatorului ceh. Ba chiar s-ar spune că murmurul se preschimbă uneori în urlet. Pe bună dreptate.

Pentru ca şmecherii, borfaşii, escrocii şi cinicii să profite mai bine de pe urma ei, prostia trebuie să fie pusă în relaţie cu sărăcia şi disperarea. Alia­jul celor trei deschide pârtia spre succes oricărui panglicar vizitat de gândul ciupelii. Într-o ţară unde mulţi oameni sunt încă lipsiţi de exerciţiul intero­gaţiei şi al dubiului, nu e greu să le cobori imposibilul la nivelul ochilor şi să faci din el ceva la înde­mână. Într-un spaţiu unde ce se vede la televizor e luat de bun chiar dacă ascunde aberaţii, discernă­mântul stă în concediu fără plată şi rugineşte nefolosit. Deznădăj­duitul şi sărmanul pleacă urechea la orice, fiindcă nu au ce pierde, iar asta îi face sensibili la mistica miracolelor. Şi pentru că România e, dacă mă urmă­riţi cu atenţie, România, minunile de mucava vizează trei zone: buzunarul, burta şi corolarul lor, viaţa fără griji. De la ele începe expediţia de căutare a potcoa­velor de cai morţi. Să le luăm pe rând.

Buzunarul. Dorinţa de-a primi fără să dai şi ten­taţia banului nemuncit au fost motoarele jocurilor piramidale în al căror păienjeniş românii s-au prins cu voluptate şi speranţă. Cotizanţii la escrocheriile de tip Caritas, Gerald, SAFI, Mondoprosper, Delphin sau FNI au făcut parte din toate cele trei categorii. Au trecut pe la casierie şi proşti, şi săraci, şi dispe­raţi. Ademeniţi de vorbele mieroase ale unui Ioan Stoica şi de propaganda vinovată a unui Mihai Ta­tulici, s-au crezut soldaţi în cruciada îmbogăţirii generale şi au plecat la luptă cu urechile mângâiate de susurul unui distih de demult: „Azi la CEC un leu depui, / Mâine el va scoate pui“. Însă Caritasul nefiind CEC, leul n-a scos pui, iar Stoica şi Tatulici au scos limba păgubiţilor, după ce şi-au achitat obligaţiile faţă de Securitate şi de cei care binecu­vântaseră ticăloşia. Niciunul dintre cei care au reîn­văţat tabla înmulţirii cu 8 n-a găsit răgazul să-şi pună întrebarea simplă „de unde?“. De unde poate un om care nu produce nimic să dea înapoi de opt ori mai mult tuturor celor care-i depun bani în cont, indiferent de sumă? De unde 8.000 de lei lui Gică, 40.000 lui Sică şi 320.000 lui Marinică? Doar se ştie, scamatorii scot din jobene porumbei, iepuri şi eşarfe, necum miliarde.

Burta. Datul de găuri în curele şi strânsul lor voinicesc au fost sporturi de masă în România lui Ceauşescu. Într-un fel, era deci firesc ca după decembrie 1989 românii să fondeze cultul crăpelniţei şi să se îndoape cu o brutală intenţie retroactivă. Zborul din extrema alimentaţiei raţionale (a se citi „foame cu program“) spre cea a alurii falstaffiene a produs consecinţele scontate: burţi tot mai mari şi afecţiuni mai mult sau mai puţin grave. Graşii şi bol­navii au deschis împreună uşa falangei de natu­rişti, vraci şi tămăduitori gata să vindece pe bandă rulantă pentru preţul corect. De la ulcer la hepatită şi de la obezitate la cancer, toată agenda medicală a fost subjugată de şarlatani inventivi. Fiecare pune în joc o reţetă-miracol: unul îţi dă să mesteci praf de rocă, altul te tratează cu zeamă de stele. Unul îţi garantează o slăbire spectaculoasă (în condiţiile în care poţi să torni în tine ce pofteşti), altul te îmbie cu o capsulă fermecată. Şi aici credulitatea şi dez­nă­dejdea alimentează inflaţia de impostori. Şipul şi elixirul nu mai asigură lecuirea doar în ciclul „Narnia“, ci şi în delirul pseudoştiinţific al unor potlo­gari cărora li se oferă timp de antenă în locul timpului de celulă.

Viaţa fără griji. În mod normal, dacă ai bani şi tot ce-ţi visează stomăcelul, ar trebui ca viaţa fără griji să fie subînţeleasă. Pentru cei care nu dispun de facultatea subînţelegerii, având în schimb mari resurse de candoare, politicienii sunt gata să le iasă în cale cu darul perfect: promisiunea. Însoţită, după caz, de punga de zahăr sau de litrul de ulei, această unealtă din vorbe te proiectează pe tine, alegător, într-un viitor policrom şi parfumat, unde câinii mi­ros a şampon şi nu mai au covrigi în coadă, ci go­goşi cu toate glazurile lumii. „Cine mănâncă borş toarnă gogoşi“, spune un proverb apocrif. Iar politi­cienii sunt, se ştie, mari consumatori şi distribuitori de înţelepciune populară. De aici cirezile de făgă­duieli neruşinate, de aici minţitul bătrânilor în timp ce li se ciufulesc electoral nepoţii, de aici zu­grăvirea coşmarului în culori de pastel. Şi cum promisiunea politicianului e mereu vecină cu utopia, iar utopia e, spun englezii, paradisul proştilor, te întorci la Jan Hus şi-i preiei suspinul: O, sancta simplicitas!