O regizoare a ales să vorbească despre abuzul suferit în copilărie printr-un film revoltător de onest

Știe că asta nu-i aduce vindecarea, dar o ajută să accepte și să le amintească și altor femei care au trecut prin așa ceva că nu sunt singure. O regizoare a ales să vorbească despre abuzul suferit în copilărie printr-un film revoltător de onest.

Acest articol a apărut în numărul 46 (6-26 august) al revistei NewMoney

„The Tale“ este unul dintre cele mai curajoase și inteligente filme pe care le-am vă­zut”, scrie jurnalistul Matt Goldberg, de la Collider, despre filmul HBO în care sce­na­rista, regizoarea și producă­toarea ameri­cană Jennifer Fox vorbește despre abuzul sexual pe care l-a suferit ea însăși în co­pil­ărie. Printr-o narațiune intere­santă, în care-și interoghează amin­tirile cu o in­cre­dibilă obstinație, Fox – cunos­cută pentru documentare precum „Beirut: The Last Home Movie“ sau „My Reincarnation“ – dă glas unor adevăruri care sunt, de cele mai multe ori, tăi­nui­te, construind astfel o poveste captivantă și înfricoșătoare despre minciunile pe care ni le spun alții și despre minciunile pe care ni le spunem noi înșine.

Minciuni. În epoca lui #MeToo – miș­care internațională împotriva hărțuirii și asaltului sexual apărută în urma acuza­țiilor aduse producătorului Harvey Weinstein –, filmul lui Jennifer Fox este încă o dovadă de curaj și asumare a acelor femei care au decis să vorbească lumii întregi despre propriile traume. Regizoarea a ales să-și spună povestea prin vocea inconfundabilei Laura Dern („Blue Velvet“, „Jurassic Park“, „Big Little Lies“), care o interpretează pe Fox la maturitate, dar și prin cea a simpaticei Sophie Nélisse („The Book Thief“, „Mama“), care joacă rolul micuței Fox.

Jennifer este o documentaristă pasio­nată, în vârstă de peste 40 de ani, nemă­ritată, dar aflată într-o relație de șase ani, care ajunge să-și pună mari întrebări cu privire la ceea ce este ea cu adevărat. Asta, în urma unui telefon primit de la mama ei, care-i spune că a găsit în pod niște scrisori cu conținut revoltător. Sunt scrisori pe care ea și cei doi antre­nori (un el și o ea) din copilărie și le-au trimis pe vremea când Jennifer lua lecții de călărie.

Avea 13 ani, era o adolescentă fru­moasă, timidă și ambițioasă, care a trăit în acea vară – în care tatăl ei a dus-o la ferma unor cunoscuți pentru a lua lecții de călărie – cea mai interesantă po­veste din viața ei. Așa a crezut, cel puțin, mai mult de jumătate din viață, despre rela­ția pe care a avut-o cu antrenorul Bill (Jason Ritter) și cu instructorul de călă­rie, doam­na G (Elizabeth Debicki).

„Am cunoscut cei mai minunați oameni din viața mea“, nota micuța Jennifer în jurnalul ei de adolescent, făcând refe­rire la Bill, un tânăr fermecător, și doam­na G., o femeie stilată, care i-au fost, pentru puțină vreme, „dascăli“ într-ale vieții. Vicleana doamna G. o încuraja să nu renunțe la călărie, în timp ce-i strecura în minte tot felul de scenarii legate de feminitate și prietenie. Manipulatorul Bill o ademenea cu povești fermecătoare pentru a și-o face iubită.

Adevăruri. Regizoarea își rememo­rează trecutul într-un fel tare interesant, începând dintr-un punct al maturității în care credea că totul era perfect cu viața ei. Ajunge, prin sondarea memoriei – care, nu de puține ori, îi joacă feste ară­tându-i momente și imagini false –, dar și prin discuții cu oameni din copilăria ei, să afle un adevăr cutremurător: a fost victima abuzului sexual. Punând cap la cap fapte, întâmplări, chipuri, voci, ajunge să înțeleagă că acea relație pe care ea a crezut-o specială și pe care a ținut-o secretă toată viața a fost una dintre prădător (doamna G.)/pedofil (Bill) și victimă (ea însăși).

Laura Dern este fenomenală în rolul femeii mature care-și demontează propriile structuri mentale pentru a se descoperi pe sine. Prinsă între instinctele ei de jurnalist și o vulnerabilitate pe care nu și-a ghicit-o nicicând până atunci, Jennifer e pe punctul de a o lua razna. Spiritul ei lucid, de documentarist, o face însă să o ia metodic pe drumul cu sens invers, în încercarea de a înțelege ce și cum s-a în­tâmplat cu adevărat. Rezultatul este, până la urmă, unul deductibil: Jennifer nu a fost singura victimă a „cuplului“ Bill-doamna G., ci au fost multe altele care au crezut, asemenea ei, că sunt singurele.

Tactica lor incredibilă de a le atrage pe fete pe un teritoriu care inspira încredere (cel a practicării unui sport), prin far­mecul lor aparte, prin discuții antrenante, prin grija lor aproape părintească, le transforma pe micuțe în personajele unei povești, pe care ele o credeau unică.

Priviri și gesturi insinuante, jocuri tandre ale corpurilor, zâmbete cuceritoare sunt detalii ce făceau parte din arsenalul acestor prădători, despre care regizoarea Jennifer Fox a ales să vorbească. Ea merge chiar mai departe, reconstituind momente intime ca acela în care antrenorul Bill încearcă să o dezvirgineze pe micuța Jennifer. Sunt imagini revoltă­toare, care ar putea înfuria orice privitor, dar în lipsa lor, acel capitol real din viața regizoarei nu și-ar fi dezvăluit, pro­babil, cumplitul dramatism.

Certitudini. Neconcordanțele dintre ceea ce a vrut să memoreze și ceea ce s-a petrecut în realitate (o seară roman­tică, cu fulgi de zăpadă de care-și amin­tește la un moment dat, a fost de fapt o seară rece de toamnă), contradicțiile dintre povestea dulce pe care a scris-o ea la 13 ani în jurnal și situația reală sunt cuprinse în flashback-uri cu copilăria ei din anii ’70.

Prin ele, ți se deschide calea spre un adevăr pe care un copil frumos și inteligent nu a știut cum să-l numească, dar pe care l-a intuit, cu siguranță, a fi greu și amenințător, căci altfel nu ar fi căutat să-l înfrumusețeze în mii de feluri.

Alegând calea ficțională, și nu pe cea documentară, regizoarea reușește să controleze această poveste delicată explorând totodată lacunele din interiorul ei și facilitându-le personajelor întâlnirea în timp (ex: micuța Jennifer se întâlnește cu ea însăși la maturitate).

Jennifer Fox nu pretinde că se va vindeca pe sine sau că va vindeca pe oricine altcineva. Nu oferă un final acestei povești cu oameni care rănesc și alții care sunt răniți.

Ea doar rostește ceva ce nu a putut rosti până acum și pe care mulți nu-l vor rosti, poate, niciodată. Ea doar ne arată că răului nu-i poți găsi niciodată sensul; că nu avem nevoie de povești coerente care să explice durerea; că viața poate fi uneori extrem de absurdă; că sinceritatea poate fi uneori singurul tău prieten de drum.

FOTO: Cinemagia