Cuvintele nu sunt deloc dure, pentru că România se îndreaptă cu pași hotărâți spre irelevanță în politica externă. De vină nu este numai criza politică, ci și criza clasei politice, care este în definitiv criza societății românești.
Din motive ce țin de indiferență și incultură, dar și de spirit de autoconservare, nimeni nu caută să pună în discuție problemele. Parcă ne aflăm în atmosfera zugrăvită cu atât de mult talent de Hans Christian Andersen în celebrul său basm „Hainele cele noi ale împăratului“.
DISPARIȚIA DIN PREOCUPĂRI. Nu discutăm de politica externă a României în contextul declinului ireversibil al populației, care înseamnă nu numai o scădere în ierarhia demografică la nivel european, dar și o scădere a pieței și a capacităților economiei românești de recuperare a decalajelor față de Vest.
Nimeni nu discută despre dispariția politicii externe din preocupările partidelor politice – cu excepția unor texte formale din platformele-program –, ceea ce se traduce printr-o scădere a importanței politice a Ministerului de Externe în structura guvernamentală și prin lipsa acțiunii externe la nivel de prim-ministru. Nimeni nu discută despre lipsa de priorități și incapacitatea de a ne mai asuma proiecte pe termen lung, ceea ce se traduce printr-o pierdere a interesului pentru România.
De exemplu, grupul Volkswagen a anunțat că va decide în primul semestru al anului următor locul unde va construi o mare fabrică de baterii, în calcul fiind luate Ungaria, Polonia, Slovacia și Cehia, deci tocmai țările Grupului de la Visegrád. Asemenea investiții înseamnă și consolidarea unei relații politice cu Germania, țara-mamă a grupului Volkswagen, și capătă o importanță deosebită în noul context al tranziției energetice în care parteneriatele industriale vor modela profund arhitectura politică a Uniunii Europene.
Alt exemplu este apelul României către Uniunea Europeană de a veni în sprijinul Republicii Moldova pentru a o ajuta să depășească criza energetică. Este un strigăt al neputinței noastre. Dacă ne-am fi preocupat să scoatem gazele din Marea Neagră și să facem la timp investițiile în capacități de producție de electricitate, România și-ar fi putut asuma fără nicio dificultate sprijinirea cu energie a Republicii Moldova. Sau ne putem imagina ce ar fi însemnat pentru importanța regională a României dacă ne-am fi preocupat de conectarea portului Constanța cu
infrastructuri rutiere și feroviare moderne și transformarea lui într-o adevărată poartă spre Europa Centrală?
O OCAZIE RATATĂ. De asemenea, discutăm de pericolul fake news (de multe ori atât de superficial, dar este uneori și o nișă de afirmare personală…) și atât de puțin despre calitatea vectorilor de informație, cei care asigură educația permanentă a populației. Un exemplu grăitor este atenția care se acordă zile de-a rândul unui divorț din viața mondenă bucureșteană.
Cum informăm, cum îmbunătățim percepția publicului cu privire la lumea care ne înconjoară, cum creștem nivelul de ambiție al românilor cu privire la rolul pe care trebuie să și-l asume țara noastră? Conferința privind viitorul Europei ar fi trebuit să ne ofere ocazia unor dezbateri mai ample pe diferite niveluri de înțelegere, rol care ar fi trebuit să fie asumat atât de mass-media, cât și de universități și de intelectualii de frunte ai țării.
Marele istoric Nicolae Iorga ținea conferințe la radio, mergea în orașele de provincie pentru a ține lecții de popularizare, organiza celebra universitate populară de la Vălenii de Munte. Marele compozitor George Enescu dădea concerte și în provincie, pentru a-i lumina și pe cei departe de București. Oare acum asemenea exemple nu mai sunt posibile?
Oare reuniunea anuală a diplomației române nu poate fi deschisă și către studenții la Relații Internaționale și Istorie, care poate că doresc să descopere lumea și să o înțeleagă mai bine? Și către presă, care poate că așa își va înțelege și menirea fundamentală de a face și educație?
TIMPUL PIERDUT. Avem falsa impresie că timpul pierdut se recuperează, că acești ani care trec pe lângă noi se vor dilua în timpul lung al istoriei. În realitate, recuperarea întârzierilor durează foarte mult sau nu se produce niciodată și cu atât mai mult atunci când este vorba de credibilitatea și valoarea de întrebuințare în cadrul alianțelor și parteneriatelor.
Nu spun că aceste probleme sistemice pot fi rezolvate, dar putem începe să reflectăm și să dezbatem serios, iar aceasta se poate face imediat și fără a fi nevoie de resurse. Să reflectăm fie la ce se mai poate face pentru a repara, fie la gestionarea declinului ireversibil. Un lucru este fără de tăgadă: am devenit statul Uniunii Europene cu cea mai modestă acțiune externă.
