Primarul unui sat din Franța, Saint-Gervais, aflat la poalele celui mai înalt vârf muntos din Europa, Mont Blanc, vrea să ia o hotărâre prin care alpiniștii care escaladează muntele să depună o garanție de 15.000 de euro. Edilul Jean-Marc Peillex a declarat că în această vară condițiile naturale pe Mont Blanc sunt extrem de periculoase și justifică suma prin faptul că statul francez trebuie să suporte, în caz de incidente, 10.000 de euro pentru salvarea celor aflați în pericol și 5.000 de euro în cazul unui eventual deces.
„Contribuabilii francezi nu ar trebui să fie obligați să suporte aceste costuri“, a declarat primarul francez. De asemenea, el a dat exemplul unui grup de cinci turiști români care a fost găsit pe munte. Turiștii purtau pantaloni scurți și teniși, un echipament complet neadecvat, și au fost trimiși înapoi de un elicopter al poliției.
UN TIP DE RESPONSABILITATE. Nu doar despre turism montan este vorba în informația de mai sus, ci și despre un tip de responsabilitate a ambelor părți, publicul și autoritățile. Desigur, extremele nu sunt bune, nici de o parte, nici de alta. Escaladarea unui munte în costum de plajă este evident o inconștiență. La rândul ei, măsura anunțată de autoritățile locale face ascensiunea pe munte prohibitivă. Se poate ajunge în astfel de situații atunci când ambele părți deviază de la buna măsură.
Se spune că „niciun prânz nu este gratuit“, ceea ce vrea să însemne că oricine oferă un serviciu va dori să recupereze costurile, într-un fel sau în altul. Nici muntele nu este gratuit, acesta este mesajul pe care îl transmite primarul localității franceze. Pe de o parte, greșelile sau inconștiența turiștilor sunt plătite de contribuabilul francez. Și atunci, spune primarul unui sat din Franța, erorile, ghinionul sau exagerarea ar trebui să fie plătite de către cei care greșesc.
Pe de altă parte, turiștii pot face apel la principiile serviciului public. Este salvarea de pe munte un serviciu public de urgență care trebuie prestat și plătit, atunci când este cazul, de către stat? Răspunsurile sunt diferite.
Extinzând tema la ce se întâmplă în România și în lume, pericolul este că statele și contribuabilii se vor obișnui atât de mult să primească ajutor financiar, direct sau indirect, încât economia și societatea vor fi complet bulversate.
De fapt, tipărirea de bani, începută cu ocazia crizei financiare din anii 2008-2009, nu a fost altceva decât o formă de a ajuta statele, respectiv a le pune la dispoziție bani suficienți pentru a-și „rostogoli“ datoriile. Anterior, statele au ajutat companiile așa-numite „prea mari încât să dea faliment“.
Tipărirea de bani a fost soluția găsită și în cazul crizei sanitare din anul 2020, atunci când statele au fost, din nou, ajutate pentru a derula programele de susținere a economiei și populației. De data aceasta, măsurile de sprijin au fost mai îndrăznețe decât în perioada crizei economice. Adică, în pandemie, „banii aruncați din elicopter“ au fost mai mulți.
Toate crizele posibile (războiul din Ucraina, scumpirea materiilor prime energetice, gâtuirea lanțurilor de aprovizionare) s-au suprapus și au dus la explozia inflației. În câteva luni, banii s-au transformat: nu mai sunt mulți și ieftini, ci tot mai scumpi și, parcă, tot mai puțini.
De fapt, băncile centrale au reacționat în fața inflației, respectiv au crescut dobânzile. Rezultatul este că populația și companiile îndatorate încep să fie puse în dificultate de costul tot mai mare al creditului. Iar firmele și persoanele fizice ezită să mai ia, în noile condiții, un credit. Ciclul de creștere a dobânzilor nu este decât la început. Până la jumătatea anului viitor, băncile centrale vor fi obligate să urce dobânzile pentru a calma inflația.
În tot acest context economic complicat trebuie adăugate și ajutoarele pe care statele le-au oferit în pandemie și, mai nou, cu ocazia crizei energetice.
ÎNTREBĂRILE MOMENTULUI. Economiștii se întreabă cum vor putea fi retrase și dacă nu cumva economia și populația s-au obișnuit atât de mult cu ajutorul, încât au ajuns să fie dependente? Doar câteva exemple: plafonarea tarifelor energiei electrice și gazelor naturale, compensarea prețului final pentru benzină și motorină, posibilitatea amânării plății ratelor bancare, programe naționale și europene pentru susținerea economiilor, sprijin pentru angajați și pentru firmele aflate în dificultate. Toate aceste subvenții și multe altele au făcut ca intervenția statelor în economie să crească până la un nivel greu de imaginat înainte de criza sanitară.
Cum se vor retrage statele din economie? Cum vor reuși să reducă dependența economiei de ajutoare? Cum vor reuși băncile centrale să reducă inflația fără să producă o scădere economică pronunțată? Cum vor scădea datoriile publice fără ca nivelul de trai al populației să fie afectat? În fine, cum vor reacționa consumatorii în fața unui mediu economic dificil și nemaiîntâlnit de cel puțin o generație? Sunt întrebările acestui moment, pentru care răspunsurile sunt complicate. Un lucru este însă clar: o soluție perfectă nu există.
