Cu inflamări și aberații, cu minciuni și neghiobii, cazul Novak Djokovic a făcut totuși un lucru bun: le-a arătat dătătorilor cu părerea din Grădina Maicii Domnului și din afara ei cât de necesară e logica la casa omului.
Și cât de prost stă la acest capitol rostitorul carpatin de verdicte, blesteme și bombăneli. În lupta cu emoția, gândul trecut prin filtrul logicii are șanse minime de succes. De ce? Poate fiindcă la mulți semeni gura o ia înaintea minții, pe principiul shoot first, ask questions after. Sau poate fiindcă invitația la vehicularea unei inepții – cu sau fără microfon, cu sau fără cont de Facebook – e o ispită în fața căreia cedezi fără luptă. Emoției îi stă bine despletită, năvalnică, necenzurată. Materia ei primă, țesătura ei intimă constă în pornire, în instinct, în dorință fără stavilă. De aici, și nevoia de comprese – în ideea că viața omului nu e un șir de încărcări și descărcări, o suită de arpegii sentimentale și de acute care împung cerul. Iar una dintre compresele necesare este logica. La ea recurgi când vrei ca argumentul și demonstrarea lui să nu intre în fundătură. Pe ea te sprijini pentru ca temperatura polemicii să nu provoace disfuncții.
AMESTECAREA PLANURILOR. Cu niște ani în urmă, manualele de logică semănau până la un punct cu cele de analiză matematică, fapt de natură să-ți blocheze elanul de-a desluși la ce e bună disciplina asta și cum se cuvine folosită. Cum însă orice e ameliorabil – prin urmare, și manualele – , e de așteptat ca elevilor să li se prezinte logica în haine îmbietoare, cu trasarea unei mici istorii a disciplinei, cu numirea câtorva repere (Aristotel, Avicenna, Bacon, Descartes, Kant, Hegel, Russell) și cu definirea limpede a câtorva categorii fundamentale. Dincolo de emoția revărsată din glas sau din tastatură în fața unei prezențe sau a unui eveniment, e util să știi totuși ce e silogismul, cum operează sofismul și care este importanța nexului cauzal.
Ce legătură are asta cu pățaniile lui Novak Djokovic la Melbourne? Răspunsul trebuie căutat în derapajele logice ale avocaților lui de conjunctură (lasă că nici acuzatorii lui nu par blindați în ale logicii, dimpotrivă). Una dintre reacțiile ample în fața anulării vizei pentru sârb (și cine știe cum vor arăta lucrurile când va apărea textul de față?) a avansat ideea că sportivul trebuie înțeles din două motive: e numărul unu în tenis și a făcut gesturi de generozitate (și) față de năpăstuiți. Djokofilii români, foarte mulți la număr, sunt dispuși să întindă pe orice cont de Facebook la care au acces, nu doar pe ale lor, cearșafuri întregi cu donațiile jucătorului.
Fractura logică sare în ochi: Djokovic a ajutat diverse cauze cu sume importante, deci totul i se trece cu vederea. „Deci“ și „totul“ sunt tocmai cuvintele care ar trebui să anuleze enunțul: „deci“ nu are ce să caute acolo, iar „totul“ înseamnă inclusiv crima, violul, spionajul, trădarea etc. Deducția, în temeiul fracturii logice, ar fi că sportivul ar trebui iertat dacă a comis trei omoruri fiindcă a fost mărinimos cu Biserica Ortodoxă Sârbă și cu Australia (sic!) cuprinsă de incendiile de pădure. Firește că așa ceva e de neîngăduit – e doar un exemplu despre ce poate produce amestecarea planurilor și refuzul de a despărți apele. Un mare scriitor nu poate fi iertat de pedeapsă dacă, după ce a luat Nobelul, și-a otrăvit mama, copilul sau cel mai bun prieten. Un dirijor celebru și adulat va fi pedepsit în ciuda anvergurii dacă își va căsăpi soția cu toporul.
MOMENTUL DJOKOVIC-SENIOR. Tot o fractură de logică îi animă și pe alții dintre cei care nu acceptă că eroul lor poate greși. Am avut parte de așa ceva, după ce am fost citat cu rea-voință pe două site-uri care au dat de înțeles că-l făcusem idiot pe jucător (în realitate, cuvântul aspru îi fusese rezervat tatălui său, după cum află orice om care trece dincolo de titlul cu clickbait). O doamnă mi-a comunicat public că, dată fiindu-mi duritatea judecății, va dona cărțile mele din biblioteca dumisale unei școli. Fractura logică e și aici la ea acasă: până la momentul Djokovic-senior, cărțile mele au fost bune. Post-Djokovic-senior, ele își pierd valoarea și merită donate (o gafă, dat fiind că e nepoliticos să donezi ceva nul valoric). E ca și cum ar stabili cineva că Novak Djokovic a fost fenomenal până a forțat intrarea la Australian Open, după care a devenit brusc mediocru.
Din nefericire pentru sportiv, el a avut un adversar chiar mai complicat decât guvernul australian: propria lui familie, decisă să-i șubrezească imaginea și să-l transforme în erou, martir, campion al emancipării etc. Nici aici logica n-a găsit ușa deschisă. Srdjan Djokovic, un redutabil inamic al ei, declară în rafale că fiul lui este, la alegere, Spartacus sau Hristos, că „oligarhii lacomi“ nu-l lasă să joace și că – hodoronc-tronc – Serbia nu va fi îngenuncheată niciodată. O undă de logică, împletită cu minime informații istorice, i-ar fi oprit tatălui enunțurile în gât. Să clamezi mândria neamului și să-ți faci fiul sclav cu gura ta e oricum, numai logic nu. Să acuzi oligarhii că nu-ți lasă copilul să joace, când copilul a câștigat de nouă ori turneul, la fel. În fine, să arăți cu degetul Apusul când copilul tău locuiește în inima lui din rațiuni fiscale, la fel.
