A căuta să înțelegem lumea este un exercițiu intelectual. În cazul nostru, al românilor, este mai puțin o datorie cetățenească. Într-o țară fără politică externă și într-o societate neinteresată de locul ei pe harta lumii, interesul pentru politica externă al unui cetățean nu poate fi decât un simplu demers de cultură generală și de luciditate.
Politica externă, în afara unor clișee de genul „Partidul X vrea să ne arunce în brațele Moscovei“ ori „Numai Partidul Y ori personajul Z sunt garanția continuării drumului spre vest al României“, nu constituie o miză a dezbaterilor din campaniile electorale. Nici măcar în cazul campaniilor premergătoare alegerilor prezidențiale ori europene.
Nimeni nu discută aplicat despre diplomația economică a României, despre proiectele regionale, despre comunitățile românești din jurul frontierelor României, despre influența țării noastre la nivelul instituțiilor europene, despre absența României din foarte multe arii regionale emergente, precum Asia de Sud-Est.
FĂRĂ MIZĂ ELECTORALĂ. În aceste condiții, de foarte multe ori, acțiunea externă a responsabililor politici are exclusiv o conotație de PR destinat opiniei publice românești. A avut oare loc la vreo televiziune vreo dezbatere serioasă, asociind oameni politici de la diverse partide, pe tema situației din Mediterana Orientală, o regiune aflată la o oră-o oră și jumătate de avion de București? Nu. Dar pe tema relațiilor cu China? A poziționării noastre în cadru european față de marea putere din Extremul Orient? Nu. De ce? Pentru că poziționarea partidelor pe diverse dosare de politică externă nu este o miză electorală și nici presa nu încearcă să deschidă un asemenea orizont.
Și atunci, cetățeanului care vrea totuși să înțeleagă lumea, nu îi mai rămâne decât simplul exercițiu de luciditate. Sunt convins sau, mai bine spus, știu că și pentru mulți profesioniști din domeniul relațiilor internaționale înțelegerea lumii se limitează tot la un exercițiu de luciditate, în afară de exercitarea unor atribuții birocratice, formale.
Această situație ne afectează foarte mult ca societate și stat. Suntem periferici, deși facem parte din cel mai select club economic și politic, cel al Uniunii Europene. Aproape că am devenit irelevanți pe scena geostrategică europeană. Alinierea noastră politică, de multe ori automată, și poziția noastră geografică interesantă au ajuns principalele elemente ale valorii noastre de întrebuințare pentru partenerii noștri strategici. Suntem tot mai departe de cultura rezultatelor în politica externă deoarece aceasta este decuplată de politica internă.
SEMNELE DEZINTERESULUI. Nu am reușit să fructificăm resursele naturale și know-how-ul tehnologic pentru a deveni un hub gazier regional, iar acum constatăm cu amărăciune că marile proiecte gaziere regionale ocolesc România. Și nu am reușit nici să transformăm portul Constanța într-un hub regional de transport, într-o poartă a Europei, conectat, evident, la nivel rutier, feroviar și fluvial cu restul țării, iar acum vecini precum Ungaria își construiesc port maritim la Trieste. Marile curente ale mondializării nu așteaptă România să își facă temele!
Chiar dacă este greu de acceptat, toate acestea sunt semnele dezinteresului profund al societății românești și mai ales al elitelor sale pentru locul României în lume, acum și în viitor. Este motivul pentru care nicio firmă cu capital românesc nu are o dimensiune regională, așa cum vecinii noștri unguri au OTP în domeniul bancar, WizzAir în domeniul transportului aerian, MOL în domeniul energetic. O cultură aproape exclusiv a supraviețuirii care face ca piața de carte din România să fie mai mică decât cea din Bulgaria – 85 de milioane de euro, față de aproape 100 la vecinii noștri cu o populație de aproape trei ori mai mică.
Și totuși, a căuta să înțelegem lumea, chiar în acest peisaj dezolant, rămâne o necesitate. Merită chiar dacă acest lucru se reduce la un simplu exercițiu de luciditate, la construcția unei lentile prin care putem percepe corect realitatea, de a dispune de o capacitate pentru a nu cădea în capcana fake news, de a nu fi prizonierii clișeelor și chiar de a nu ne face inutil iluzii. Sau, pentru cei pasionați, de a ne păstra capacitatea de analiză.
În comunism eram avizi de a depăși barierele de control al informației – păstrarea lucidității era o condiție existențială. Mulți ne aducem aminte cum părinții și bunicii noștri ascultau noaptea, pe ascuns, Europa Liberă sau Vocea Americii. Tragedia istoriei noastre recente este că azi, deși eliberați de orice îngrădire, am devenit indiferenți față de lumea în care trăim. A căuta să înțelegem lumea înseamnă a ne exercita libertatea.
