Dacă „violența este vorba de duh a analfabeților“, așa cum a spus Alan Brien, amenințarea trece drept preambulul faptei. Amenințarea mizează pe fizicul și pe psihicul nu tocmai de cremene ale celuilalt. Ea instituie totodată raportul de agresiune-repliere al cărui afluent principal este bullyingul din licee, de pe stadioane și din alte locuri unde țandăra sare ușor și rănile se vindecă greu.
România a fost și este un bun producător și consumator de amenințări, așa cum se vede din politică în cinematografie și din sport în afaceri. Totul e să nu-ți scoți memoria la pensie și s-o explorezi din când în când, dacă vrei ca pumnul să nu se transforme în însemn electoral. Sigur, România încă face figură angelică pe lângă alte țări unde disidenții zboară pe geam sau sfârșesc ciuruiți pe pod ziua în amiaza mare. Nici primirea unui colet în care se află capul verișoarei sau al cumnatului, după rețeta trupei de muzică latino Los Zetas, nu pare o inițiativă de Nobel pentru pace. Infinit preferabile ar fi amenințarea, înjurătura sau – hai, treacă – spargerea unui geam. Numai că Rusia și Mexic sunt teritorii guvernate de autoritarism, bun-plac și teroare, pe când catifelata Românie zâmbește din poza de grup a Uniunii Europene.
DOUĂ EPISOADE. Ce-i drept, amenințările fățișe sunt mai vechi de 1 ianuarie 2007. Unul dintre exemplele baroce de reflex cocotier stă pitit în anul de grație 2002, când un ministru al apărării rostește următorul avertisment la adresa ziariștilor: „Le mulțumim celor care mor de grija altora, amintindu-le totuși că și viața lor este scurtă, iar sănătatea este și pentru ei un bun prea de preț, care nu trebuie pus în pericol prin lansarea unor dezbateri cu înalt consum emoțional, stresant“.
Fraza ministrului e rezumabilă în formula „Astâmpără-te, că te ard“. Demnitarul consideră că „lansarea unor dezbateri“, adică furnizarea de informații opiniei publice, e nesănătoasă și poate provoca daune. Lucrul de care avem nevoie, adaugă el printre rânduri, este liniștea. Vi se pare cunoscută concepția? Ba bine că nu. Ministrul e coleg de idei cu primul președinte de după 1989, mare amator de liniște, consens și panseluțe. Amenințarea lui face ocolul lumii la puțină vreme după intrarea României în NATO și după începerea plecăciunilor pentru admiterea în UE. Reacția predilectă a Europei e crisparea. Însă politicienii români își văd nestingheriți de ale lor. Amenințarea devine modus operandi. Treptat, retorica timorării intră și în instrumentarul omului de rând.
În prima parte a lui 2021, de Pesah, actrița Maia Morgenstern primește o amplă declarație de dragoste din partea unui cetățean. Esența mesajului este: „Intenționez s-o arunc într-o cameră de gazare, într-un cuptor unde o voi arde pe ea și pe copiii ei murdari“. Semnatarul „o dă anonimă“, dar nu uită să menționeze că acționează „în numele partidului AUR“, ceea ce-i prilejuiește președintelui de partid George Simion constatarea că totul este „o intoxicare intolerabilă“.
Domnul Simion nu pare bruiat de frecvența cu care un coleg al dumisale din fruntea partidului folosește cuvântul „masoreți“ în textele pe care le scrie și e convins că există dușmani care-i vor răul. Dușmanii acționează atât de eficient, încât AUR ajunge a doua formațiune politică în preferințele electoratului, dar asta e doar o problemă. Cealaltă problemă este reacția unora dintre cei care parcurg episodul relatat în presă: nu puțini sunt cei care văd în Maia Morgenstern în cel mai bun caz o răsfățată penibilă, iar în cel mai rău o agentă sionistă.
DOI HULIGANI. Aceeași atitudine deplorabilă scoate capul din cotloanele neaerisite ale publicului și când Felicia Ienculescu-Popovici, consilier din Mogoșoaia, este amenințată de doi huligani cu carnet de partid. Mesajul e următorul: „Vă las în căruț cu rotile, credeți-mă. Chiar dacă mă duc la pușcărie cinci ani, șase ani, șapte ani, vă las în căruț cu rotile.“
Însă consternantă nu e doar amenințarea, ci și reacția ostilă față de victimă a unor cetățeni ai patriei care observă de pe margine și constată că e vorba „tot de o victimizare, ca la 10 august“. Să nu știe acești cetățeni că 10 august 2018 este o zi marcată cu roșu în calendarul rușinii naționale, la un loc cu mineriadele și furișarea nocturnă în parlament a legilor justiției? Să vorbească gura fără ei? Să se afle în solda cuiva? Nu se poate ști. Ce se poate afla, în schimb, este profilul celei amenințate. Sunt aproape douăzeci de ani de când o știu pe Felicia Ienculescu-Popovici, cu care am fost și coleg de serviciu o vreme.
Nu cunosc mulți oameni mai atenți cu mediul în care trăiesc, mai productivi în inițiative și acțiuni în orizontul binelui comun. Și nu cunosc mulți oameni mai încăpățânați în a face lucruri bune, chiar și atunci când îi ies în față inși nedemni de poziția bipedă. Oricum, ciudată e țara în care agresatul e batjocorit, iar agresorul, aclamat.
