Mirajul asiatic

Românii care își caută de lucru încep să aibă o pro­blemă. Nu știm cât de mulți sunt cei care doresc să lucreze. Știm, în schimb, că vreo patru milioane de români nu se gândesc să lucreze și, ca atare, nici nu încearcă măcar să intre pe piața muncii.

Așadar marea problemă a românilor care își caută un loc de muncă în România este că începe să apară „mirajul asiatic“. Adică, după ce bonele filipineze au pătruns în viața familiilor din România, după ce industria ospitalității nu doar a amenințat, ci a trecut la fapte destul de timid, adică a adus an­gajați vietnamezi, nepalezi sau filipinezi, a venit și rândul industriei de tehnologia informației. Companiile din IT au anunțat că ar putea să importe spe­cialiști din Vietnam. Să nu uităm nici domeniul cons­trucțiilor. În urmă cu câțiva ani, atunci când în zona în care locuiesc se construia un mare centru comercial, vedeam cohorte de muncitori chinezi care, încolonați, plecau de pe șantier în pauza de masă.

Interesant este și că fenomenul tinde să se ex­tindă spre profesii care necesită valoare adăugată. Adică, trecem de la bone și chelneri la programatori. Fenomenul exprimă, însă, funcționarea piețelor. Ro­mânii pleacă să lucreze în Occident, iar companiile din România aduc forță de muncă din Orient. Migra­ția are drept cauză diferențele de salarii.

O situație imposibilă. Doar că piața nu func­ționează atât de lin. Patronii din industria turistică din România reclamau recent două prevederi legale care le blochează dorința de a importa forță de muncă. Pe de o parte, este vorba despre o prevedere legală care îi obligă să îi plă­tească pe muncitorii străini cel puțin cu salariul mediu. Astfel, industria se află într-o situație impo­sibilă: să plătească angajații români cu salariul minim, iar pe cei străini cu salariul mediu pe economie. Desi­gur, problema delicată probabil că nu este neapărat valabilă și în industria de tehnologia infor­mației, acolo unde an­gajările nu se fac la salariul minim. În orice caz, demersurile investitorilor în turism sunt de a schimba această prevedere legală.

Pe de altă parte, importul de forță de muncă din afara Uniunii Europene este sugrumat de contingentele pe care le aplică România. Numărul de lucrători din afara UE care pot veni în România este nesemni­ficativ față de cererea clamată de patronate și chiar față de numărul de locuri de muncă vacante raportate de instituțiile publice de specialitate.

Este greu de crezut că dorințele antreprenorilor vor fi îndeplinite de politicieni. Fără să o spună explicit, politicienii români nu vor dori ca piața de muncă din România să fie concurată de muncitorii din afara Uniunii Europene. „Băltirea“ pieței muncii este folositoare clasei politice, care, dacă ar deschide piața către statele non-UE, s-ar confrunta cu un val de critici din partea cetățenilor români.

Dar „mirajul asiatic“ nu se manifestă doar în ceea ce privește forța de muncă și doar în România. Recent, presa internațională a prezentat situația în care se află Muntenegru. Statul balcanic a dorit să construiască o autostradă de la un port al Mării Adriatice la granița cu Serbia. O întreprindere altfel cât se poate de utilă. Numai că, pentru construcția autostrăzii, Muntenegru a apelat la forță de muncă, materiale și bani din China. O idee care la început a părut foarte bună, pentru că, în ultimii ani, China a fost o adevărată „pușculiță“ darnică pentru statele care au avut nevoie de finanțare, în special din Africa.

Viciul ascuns. Banii chinezi vin însă la pachet și cu alte pro­ble­­me. Muntenegru, de exemplu, a constatat că autostrada va costa, doar în prima fază a proiectului, peste 800 de milioane de euro, iar fina­li­zarea auto­străzii și nota de plată finală vor duce la creșterea subs­tan­țială a datoriei publice. Un analist economic din Muntenegru a caracterizat simplu și concis situ­ația autostrăzii. Acesta a spus că „noua cons­trucție le aduce aminte cetățenilor de Tito, dar că autostrada nu se va mai putea opri indiferent cât de dău­nătoare va fi pentru finanțele țării“. Așadar, Muntenegru pare a fi intrat într-o capcană. Va avea o autostradă finanțată cu banii Chinei, dar împrumutul va crește datoria publică și va crea probleme de rambursare. De altfel, guvernul a luat deja măsuri pentru îmbunătățirea finanțelor țării, adică a crescut taxele, a retras o parte din ajutorul acordat mamelor și a înghețat parțial salariile bugetare. Chiar și în aceste condiții, agenția de rating Moody’s a retrogradat ratingul de țară al Muntenegrului.

Lecția Muntenegru este valoroasă și pentru România. Și România a tatonat o serie de investiții chineze, cea mai cunoscută fiind cea discutată pentru reactoarele trei și patru de la Cernavodă. Deo­camdată, contractul nu s-a finalizat. De asemenea, are o serie de proiecte de mari dimensiuni econo­mice și financiare pe care ar dori să le dema­reze în următoarea perioadă, din cauza deficitului important de infrastructură. Dar, spre deosebire de Muntenegru, avem la înde­mână, pentru toate proiectele pe care dorim să le dezvoltăm, banii europeni. Aproape gratis. Din păcate, de când a intrat în UE, România nu a excelat în absorbția de fonduri europene. Și, în această situație, s-ar putea ca unii politicieni sau oameni de afaceri să fie atrași de „mirajul asiatic“.

Constantin Rudnițchi, realizator de emisiuni la Radio RFI România și la TVR1. De asemenea, a fost redactor-șef adjunct al revistei economice Capital.
← Close