În mintea unui comediant de geniu: Cum arăta viața lui Robin Williams în spatele scenei

Chiar dacă Robin Williams nu este actorul tău preferat, documentarul reali­zat de Marina Zenovich te va face să te gândești altfel la el și să–ți dorești să-l (re)vezi în cât mai multe ipostaze. De preferat, în cele în care râde de rupe pământul.

Acest articol a apărut în numărul 47 (27 august – 9 septembrie) al revistei NewMoney

Pe 21 iulie, actorul american Robin Williams, care și-a pus capăt vieții în urmă cu patru ani, în casa lui din Paradise Cay (California), ar fi împlinit 67 de ani. În numele geniului său de comediant și al candorii lui speciale, HBO a difuzat de curând, în premieră, documentarul „Robin Williams: Come Inside My Mind“, regizat de Marina Zenovich.

Un film special în care, nu genul documentar domină, ci un one man show care nu putea trăi fără să-i facă pe alții să râdă, „Robin Williams: Come Inside My Mind“ ne amintește de unicitatea acestei personalități. Urmărind filmări cu Williams excelând în stand-up co­me­dy, filme de televiziune sau de cine­ma și chiar în piese de teatru, te întrebi cum a fost posibil să ardă într-un singur om atâta energie. Și rămâi, în același timp, cu regretul că cineva care a dăruit atâta lumii nu și-a putut dărui și sieși.

Drumul bun. Documentarul Marinei Zenovich, care ne-a convins că este o maestră a genului încă de la „Roman Polanski: Wanted and Desired“ (câștigător a două premii Emmy), nu putea să nu înceapă cu secvențe evocând copilăria lui Robin Williams. Fotografii și mărturii ale actorului ne înfățișează un puști ti­mid și fermecător, cu zâmbet și privire calde, care-și manifesta încă de pe-atunci talentul de comediant (colegii de școală numindu-l „Funniest“), dar și acea tris­tețe apăsătoare care punea stăpânire pe el ori de câte ori părăsea scena.

Avea nevoie de comedie ca de aer, așa că a știut foarte clar care-i este drumul, chiar dacă tatăl (un executiv de la compania Ford) întrevedea un alt viitor pentru el.

A studiat la prestigiosul Juilliard, din New York, una dintre cele mai importante școli de dans, muzică și actorie din lume, pe care a părăsit-o însă înainte de a finaliza cursurile. Nu a surprins pe nimeni, de vreme ce stilul conservator al școlii nu avea să i se potrivească acestui „geniu“, cum îl numea încă de pe-atunci profesorul Gerald Freedman, care mărturisea că Julliard nu mai avea ce să-l învețe pe acest comediant.

Lumini și umbre. Ca orice documentar bun, „Robin Williams: Come Inside My Mind“ nu-și transformă protagonistul nici în înger, nici în demon. Filmul nu trece peste momentele de vârf din viața și cariera lui Williams, dar nici nu iartă marile lui gafe.

Interviurile cu prima soție, Valerie Velardi (cu care a avut un copil, Zak), cu actorii Steve Martin (alături de care a jucat într-o uimitoare producție de teatru, „Așteptându-l pe Godot“), Whoopi Goldberg sau Billy Crystal (care i-a devenit un foarte bun prieten) scot în evidență nevoia lui constantă de a-i face pe cei­lalți să râdă și creativitatea sa (care, dincolo de improvizațiile geniale, pregătea la sânge orice rol). Memorabile sunt show-ul lui de la The Metropolitan Museum of Art, din New York, unde, în fața unui public imens, a improvizat 25% din reprezentație, și turneul USO (United Service Organizations, organizație nonprofit care oferă divertisment live membrilor forțelor armate ale Statelor Unite și familiilor lor), pe care Williams și l-a dorit nespus, deși cariera lui nu avea de suferit în lipsa lui.

În același timp, toate aceste mărturii amintesc și de multele lui infidelități, dependența de droguri din anii 1970 (de care a scăpat după ce prietenul său, actorul Jim Belushi, a murit în urma unei supradoze cu heroină), destrămarea primului mariaj și căsătoria cu dădaca băiețelului său.

Ying și yang. „El a încercat să reali­zeze cine era cu adevărat, dar nu știu sigur dacă a reușit“, mărturisește Marina Zenovich, care a vrut să surprindă toate acele momente dinafara scenei (singurul loc unde era cu adevărat efervescent) și să înțeleagă ce anume îl fă­cea pe Williams să fie extrem de tăcut și trist atunci când nu interpreta un rol.

„Este un clișeu (și unul adevărat) că fiecare comediant dorește să fie iubit și admirat prin intermediul râsului, dar relația lui Robin Williams cu această dinamică a fost aproape metafizică. Cre­dința lui ar fi fost: „Te fac să râzi, deci exist“, scrie Variety explicând, într-un fel, lipsa lui de energie în afara scenei.

Devine ușor de speculat, din această perspectivă, motivul sinuciderii. Crizele sale emoționale, exacerbate de lipsa spectacolelor și a filmelor din ultimii ani, la care se adaugă și acea tulburare neurologică rară, cunoscută cu numele de demență cu corpi Lewy (pe care me­dicii au descoperit-o la biopsie), ar fi dus într-acolo. Dar acest aspect este ceva dincolo de cuvinte, la care nu poți avea acces nici măcar prin acest film, focusat pe ying și yang-ul  lui Williams, comediantul de geniu și bărbatul vulnerabil.

Uimire. Este clar însă că filmul „Come Inside My Mind“ onorează moștenirea lui Williams mai mult cu râsete decât cu la­crimi, avantajul narațiunii biografice line­are fiind acela de a surprinde diversitatea muncii lui Williams, de la improvizațiile sale timpurii până la rolurile lui emo­ționante din „Good Will Hunting“ și „Dead Poets Society“.

Ceea ce te încearcă urmărind aceste materiale rare (în care apar și persona­lități precum David Letterman, Eric Idle, Lewis Black) este uimirea.

Cum reușea acest comediant cu minte de computer să susțină monologuri lungi, aparent fără noimă, dar totuși impecabile din punct de vedere logic (așa cum vedem într-o secvență din „Inside the Actors Studio“, când James Lipton îl întreabă cum funcționează mintea lui, iar el îi oferă un astfel de monolog)?

Cum putea să improvizeze, cu o rapi­ditate incredibilă, discursuri delirante (precum acela de la gala Critics’ Choice, din 2003, unde deși Daniel Day-Lewis și Jack Nicholson erau cei premiați, a vorbit ca și cum el ar fi fost câștigătorul)? De ce energia îl părăsea în afara scenei? De ce viața nu avea sunet și culoare atunci când nu juca?

Sunt întrebări firești, pe care nu ai cum să nu ți le pui urmărind acest documentar. Răspunsurile se vor lăsa aștep­tate, căci scopul filmului nu este acela de a lămuri, dar vei simți bucuria de a fi fost mai aproape de un actor cu totul special și vei trăi iluzia de a fi cotrobăit, măcar puțin, prin cotloanele minții unui om nespus de vulnerabil.

FOTO: Cinemagia