Judecățile nu sunt credibile dacă țin cont de culoarea pielii, de opțiunea sexuală sau de cea religioasă. Nu poți fi rău sau bun fiindcă ești alb sau negru. Nu poți fi rău sau bun fiindcă ești heterosexual sau homosexual. Nu poți fi rău sau bun fiindcă ești creștin sau musulman. Bine, dar atunci când se complică lucrurile și când apar neînțelegerile? Poate când noțiunea de „discriminare pozitivă“ este folosită cu intenții retroactive. Poate când se ivesc primele propuneri de procente în funcție de culoarea pielii. Poate când meritul e pus între paranteze și înlocuit cu alte criterii. La mare modă azi, demersul retroactiv înseamnă tentativa de rescriere a literaturii, a istoriei, a lumii. E un demers ratat din capul locului, cu toate că semnatarii lui sunt convinși că fac parte dintr-o cruciadă a binelui.
CENZURA ANTICIPATIVĂ. Universitarul Alan Gribben, despre care am mai scris, acceptă acum că a practicat cândva așa-numita preemptive censorship (cenzură anticipativă), respectiv ciumpăvirea unei cărți a lui Mark Twain pentru menajarea cititorilor care „s-ar fi putut simți lezați“. E ca și cum ai lua o sculptură și i-ai pune o frunză de arțar în dreptul sexului. Evident, intenția retroactivă produce doar stupoare, nimic altceva. Faptul că înlături urmele unei realități nu înseamnă că acea realitate n-a existat. Istoria nu se poate rescrie. Nu putem evacua măcelărirea albigenzilor, războaiele punice și abatoarele din cele două războaie mondiale pe motiv că nu ne place violența. Istoria este așa cum este și a fost așa cum a fost. Ea nu poate fi așa cum NU a fost.
Partea proastă e că Alan Gribben a instituit un modus operandi pe care l-a preluat multă lume din agenda corectitudinii politice. Există sute de exemple în care diverse produse artistice sunt scoase din circulație pentru că „ar conține“ elemente presupus discutabile. E caraghios, e greu de crezut, dar e adevărat. În siajul uciderii lui George Floyd se instituie tribunale metaforice, unde se pronunță sentințe care condamnă operele de artă. Le schimbă titlul. Le retrag la depou. Printre valurile și vălurelele produse de unda corectitudinii politice, unele frizează absurdul. De exemplu: Academia care decernează Premiile Oscar instituie noi criterii „privind diversitatea și incluziunea“ pentru introducerea în concurs a filmelor susceptibile de-a primi Oscarul pentru „Cel mai bun film“.
Își fac apariția standarde sau norme, cu criterii care cer includerea persoanelor din grupuri subreprezentate, precum femeile (care sunt totuși mai numeroase decât bărbații), persoane din grupuri etnice sau rasiale subreprezentate, din comunitatea LGBT și persoane cu dizabilități fizice și cognitive. Filmul de desene animate „Pisicile aristocrate“ e retras de la difuzare fiindcă două personaje au ochii oblici – asta deși câteva rânduri mai sus e evocată nevoia de grupuri subreprezentate. Filmul „Pe aripile vântului“ dispare temporar de pe o platformă de difuzare și reapare cu explicații de context. Cântecul „Chaud Cacao“ cântat de Annie Cordy este acuzat de „stereotipuri rasiste“ în Belgia. În schimb, trupa Hot Chocolate, a cărei denumire este echivalentul lui „Chaud Cacao“, nu pățește nimic. Își face apariția sintagma peiorativă „suprematist alb“, care pare să includă pe oricine, de la Platon la Shakespeare și de la Corneille la Richard Burton.
Mai vreți? Mai există. Astfel: în campionatul de fotbal al Angliei apare cutuma intitulată taking the knee, adică punerea unui genunchi în pământ înaintea fiecărui meci. Făcut o dată în memoria lui George Floyd, gestul este impresionant. Transformarea gestului în obligație îl golește de conținut. Își croiesc drum în lume vina sau rușinea de a fi alb și meritul de a fi non-alb. A fi alb devine „privilegiul alb“ (o formulă lansată încă din 1987 de americanca Peggy MacIntosh), a fi negru e aprioric un calvar. Străluminată brusc, actrița Rosanna Arquette declară în 2019: „Sunt dezolată că m-am născut albă și privilegiată. Asta mă dezgustă. Mi-e cumplit de rușine“.
„PE FOC CU ELE!“. Voci ale comunității black susțin că poeta Marieke Lucas Rijneveld nu e potrivită, din considerente pigmentare și de opțiune sexuală, să traducă pentru editura olandeză Meulenhoff volumul de poezii „The Hill We Climb“ al Amandei Gorman, deși cea care a ales-o a fost chiar autoarea volumului. Cu atât mai puțin are voie s-o facă Victor Olbios, un catalan care se face că uită că e un nenorocit de „suprematist alb“ și care, vorba acelorași instanțe de evaluare, „nu deține profilul corespunzător“. Mai simplu spus, nu e femeie și nu e neagră.
Sandra Sellers, profesor de drept la Georgetown University, menționează într-o discuție privată cu un coleg că „în anul meu de studiu, studenții de culoare sunt pe ultimele locuri“. Sellers e concediată fără să fie audiată, iar colegul, un anume David Batson, suspendat până la elucidarea cazului. Pe înregistrarea de pe YouTube se poate vedea că aportul lui Batson la discuție constă într-un „yes“, un „I know“ și un dat din cap. În fine, profesorul Dan-el Padilla Peralta, de la Princeton University, crede că studiile clasice n-ar trebui să se ocupe de civilizația greco-latină. Iar Johanna Janink, de la Brown University, licitează: „Dacă studiile clasice nu se schimbă, pe foc cu ele!“.
Ăștia suntem. Vă place?
