„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană.“ Enunţul e celebru, la fel ca You talkin’ to me? Sau Call me Ishmael. Îi aparţine lui Pavel Puiuţ, personajul jucat de Gheorghe Dinică în „Filantropica“ lui Nae Caranfil.
Vocea actorului sună răstit, metalic, ţâfnos. E, de fapt, vocea celor mai mulţi dintre noi când suntem abordaţi de un cerşetor şi – caz rar – îi răspundem. O facem sec, iute, printre dinţi. „N-am.“ „Du-te, bă, de-aici.“ „Lasă-mă-n durerea mea.“ Nu vrem să pierdem trei secunde şi un leu. Nu e loc pentru milă sau empatie, ci doar pentru o grimasă dispreţuitoare. Dresura a reuşit. Filtrăm necazul celuilalt prin sita suspiciunilor proprii. Cerşetorul – a se consulta portretul-robot – e obraznic, leneş şi şmecher. Miroase şi arată îndoielnic. Pe lângă asta, stoarce o bancnotă din buzunarul naivilor impresionabili şi o topeşte la birt. Pe urmă iese în aşteptarea următorului credul.
Nu dăm nimic. Am învăţat să gândim aşa fiindcă viaţa curge prea repede şi riscăm mereu întârzierea. La serviciu, acasă, la restaurant, la aeroport. Cum să te gândeşti la altul, când nici pentru tine nu mai ai răgaz? Şi cum să nu fii bănuitor când mâna întinsă spune de prea multe ori aceeaşi poveste? Suiţi-vă în autobuz şi convingeţi-vă. Acelaşi început monosex („Domnilor şi domnilor“), aceeaşi rugăminte pleonastică („Dacă puteţi şi aveţi posibilitatea“), aceeaşi explicaţie în dezacord („Suntem şase fraţi acasă şi banii de mâncare nu ne ajunge“). Singurele variaţiuni admise? Moartea unuia dintre părinţi sau spitalizarea celuilalt. Grila noastră de evaluare operează instantaneu. Nu dăm nimic din două motive: 1. Am muncit pentru fiecare leu. 2. Haimanalele astea s-au sindicalizat ca pe vremea lui Hoffa şi, după ce fac inventarul la cap de linie, înfulecă hamburgeri la McDonald’s.
Coborâţi din autobuz şi plimbaţi-vă un pic pe trotuar. Renunţaţi la argumentul-alibi care legitimează refuzul generozităţii imediate: „Dacă-i dau unuia, nu rezolv nimic. Ar trebui să le dau tuturor, iar asta nu se poate. Şi oricum, guvernul ce păzeşte?“ Încetiniţi pasul şi uitaţi-vă atent. Faceţi abstracţie de cerşetorii postaţi strategic lângă bancomate, fast-fooduri şi magazinele de bijuterii. Uitaţi-vă după ceilalţi. Cei care se ţin departe de luminile magazinelor. Cei timizi, nevolnici şi bătrâni, care nu ţin calea nimănui. Cei care, prelinşi pe lângă ziduri, tac obidiţi de compromisul la care-i sileşte vitregia clipei şi nu ştiu ce să-şi dorească: să le plăteşti bucata de pâine sau să treci mai departe şi să-i cruţi de o ruşine. Aproape sau departe de aceste umbre ale trotuarului, uităm un lucru: că suntem, la rându-ne, cerşetori, chit că ne vine greu, teribil de greu, s-o recunoaştem. Ţinem mereu în cătare ceva după care tânjim. Visul, speranţa şi dorinţa sunt formele pretins superioare (şi prin asta scuzabile, credem noi) ale cerşitului pe lângă Cineva pe care ni l-am dori mărinimos la pocnetul nostru din degete. Fiindcă nu dor şi nu costă, judecăţile pripite se pot face oricând. Prin urmare, cine cerşeşte un leu e un periferic ignorabil. Cine cerşeşte, prin manevre şi conivenţe, un premiu literar sau un post pe bani frumoşi stă bine mersi între zidurile cetăţii, elegant, mirosind a parfum şi cu conştiinţa neatinsă. Dispreţuim sărăcia şi ne ţinem departe de ea ca de lepră, dar putem fi fără probleme vecinii, colegii sau chiar prietenii veleitarilor. Curăţenia şi murdăria sunt, ca atâtea lucruri din viaţă, prilejuri de relativizare şi proastă percepţie.
Poate că n-am învăţat lecţiile simple pe care nu le găsim în cărţi. Poate că e, într-un fel straniu şi convolut, spre binele nostru să ne uităm în ochii urgisiţilor străvezii care tivesc trotuarele oraşului. Poate că ar trebui să ne oprim măcar uneori în dreptul lor. Să ne uităm la cel pe care, rareori şi cu un aer absent, îl miluim. Să vedem ce vede. Şi să ieşim din pielea impersonală a unui bancomat uman. Ştiu, e greu de îndurat spectacolul unui om care plânge când îi dai o chiflă sau o mandarină. E şi mai greu să afli pe urmă, dintr-o gură pungită, că stai în faţa unui profesor scăpătat. Sau a unei pensionare care nu-i poate cumpăra medicamente nepoţicii bolnave. Sau a unui naiv tras pe sfoară de mafia imobiliară care se ramifică în clanuri interlope, birouri de avocatură, notariate şi săli de tribunal. Te deteşti. Te simţi mic, vinovat şi neputincios. Şi te colindă ideea că asişti la o nedreptate pe care nu ai nici căderea s-o condamni, nici forţa s-o repari.
O ultimă observaţie. Umbrele acestea de pe lângă ziduri nu stau cu mâna întinsă. Poate că aşteaptă bancnota, dar poate că, mai mult decât atât, aşteaptă prilejul de a-ţi vorbi. De a-ţi spune (fără să se scuze, fiindcă scuzele nu mai folosesc) de ce arată aşa şi de ce au ajuns aici. După ce pleci de lângă ele, priveşti altfel „Filantropica“ şi-l contrazici pe Pavel Puiuţ. Căci există o puzderie de mâini ţinute sfios pe lângă corp, dar tot atâtea poveşti care pândesc urechile dispuse să le asculte. Şi care merită măcar pomana câtorva minute, dacă nu mai mult.
