Maia Sandu, sfârșitul oligarhilor?

Primul tur al alegerilor prezidențiale din Republica Moldova a făcut să curgă multă cerneală la București și a stârnit mari emoții în studiourile românești de televiziune. Acestea creșteau în intensitate cu fiecare comunicat al Comisiei Electorale Centrale. „Vom avea sau nu norocul unui al doilea tur?“, se întrebau susținătorii unioniști de la Vest de Prut.

Bucurie mare după miezul nopții, când numărătoarea arată clar că Igor Dodon, candidatul Partidului Socialiștilor din Republica Moldova, nu va avea un rezultat care să îi permită câștigarea alegerilor prezidențiale din primul tur. Așa privim noi, cei de la București, „frații mai mari“, ceea ce se întâmplă la Chișinău. Pentru noi, lucrurile se rezumă între Est și Vest, între parcursul european, chiar euro-atlantic, al Republicii Moldova și cel euro-asiatic, alături de Rusia. Or, votul din 30 octombrie nu a avut decât parțial o conotație geopolitică, atât de dragă nouă, celor de la București. A fost îndeosebi un vot-protest, într-o țară aflată aproape în faliment.

Desigur, clivajele geopolitice traversează Republica Moldova, însă problemele sociale sunt mult mai mari. Republica Moldova este o țară din care în fiecare an se expatriază un procent din populație. Diaspora moldovenească a ajuns undeva la 800.000 de suflete. Un copil din cinci trăiește în grija rudelor sau a vecinilor. Peste 30% din populație se află la limita subzistenței. Tinerii nu au aproape niciun viitor. Cu toate acestea, țara numără 75 de milionari în dolari, cu o avere însumată la peste opt miliarde de dolari, în condițiile în care PIB nu depășește 6,5 miliarde de dolari.

Primele patru averi depășesc un miliard de euro fiecare. Republica Moldova este un stat captiv, o mare „spălătorie de bani“, după cum atesta și ultimul mare scandal de la sfârșitul lunii septembrie, în care 15 magistrați au fost arestați sub acuzația de reciclare a 20 de miliarde de dolari.

Statul captiv. Vorbim de structuri mafiote care fac din Republica Moldova un stat captiv. Aceste structuri și oligarhii care le susțin reprezintă primii adversari ai Republicii Moldova, abia apoi urmează „adversarii geopolitici“. Este bine că cel puțin un candidat ajuns în turul al doilea, Maia Sandu, a arătat spre oligarhi ca fiind principalii adversari. Interesele acestora nu sunt nicidecum legate de drumul către Est sau Vest, ci de menținerea Moldovei într-o zonă gri, din care să-și conducă nestingheriți afacerile. Până nu dispar aceste rețele mafiote nu se poate vorbi de vreun parcurs al Republicii Moldova.

De la această perspectivă trebuie să pornească orice abordare românească, fără a abandona dorința, cât se poate de legitimă, de a avea interlocutori favorabili la Chișinău. Dar afirmațiile de genul „candidatul X va însemna un parcurs sigur european“ sau „unirea cu România este ultimul lucru care îi mai rămâne Republicii Moldova în condițiile în care nu îi mai rămâne nimic“ reprezintă doar praf în ochii unor naivi, fără a mai aduce în discuție și problema Transnistriei. Pe cei care nu cred îi invit să facă o plimbare la așa-numita piață de vechituri din fața gării din Chișinău și să stea de vorbă cu oamenii de acolo. Din păcate, mulți strategi de la București ai politicii față de Moldova, inclusiv analiști, au preferat, din diverse motive, să devină avocații unor corupți îmbrăcați în haine proeuropene, doar agitând spectrul pericolului rusesc decât pe cel al statului captiv. Este cu atât mai îmbucurător că peisajul electoral și contextul internațional i-a obligat să o descopere pe Maia Sandu…

Ruptura de trecut. Nimeni – nici Bucureștiul, nici Bruxelles-ul și, fără să greșesc, nici chiar Moscova – nu își va asuma un stat în faliment. Că vor exista tendințe de la Răsărit ale instrumentării Republicii Moldova ca simplu pion într-un context mai larg, aceasta este cu totul altceva. Contextul economic și geopolitic îi condamnă însă pe toți actorii cu interese în Republica Moldova la pragmatism. De același pragmatism ar trebui să dea dovadă toate forțele politice de la Chișinău, dacă vor să mai aibă un stat cât de cât viabil.

Viitorul președinte al Republicii Moldova va fi președintele ultimei șanse, iar voturile din diaspora ar trebui să dea de gândit tuturor politicienilor din mica republică dintre Prut și Nistru: nici măcar alegătorii cu rezidență în Federația Rusă (în jur de 4.400 din cei aproximativ 300.000) sau în România (în jur de 9.900 din circa 100.000 cu drept de vot) nu s-au mai prezentat la vot, ceea ce arată o diasporă care nu mai mizează pe viitorul țării de origine. De altfel, remitențele atât de prețioase sunt în scădere accelerată, semn și al faptului (dincolo de contextul economic din țările de rezidență) că „basarabenii“ plecați la muncă în străinătate își proiectează viitorul în afara țării natale.

Alegerile prezidențiale din 13 noiembrie trebuie să ducă la o ruptură totală cu trecutul, dacă se dorește ca cetățenii Republicii Moldova să mai aibă un viitor în propria lor țară.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.