Cum suna a unsprezecea poruncă, dincolo de titlul filmului lui Daneliuc? E interzis să interzici, nu? Parcă da. Parcă așa ne jucam pe vremea când ne promiteam c-o să ne facem mari și-o să dansăm blues pe citate preluate de Ion Rațiu și date mai departe reporterilor care nu știau sursa reală („Mă voi bate până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine“). Și atunci, de ce n-am respecta această a unsprezecea poruncă? Doar fiindcă le călcăm în picioare și pe altele? Hm, subțire motiv, foarte subțire. Dar, nu-i vorbă, rezistent. Nu de alta, dar interzicerea interzisului a rămas la stadiul de vorbă din caietul cu expresii frumoase.
ALIBIURI ALE CENZURII. Prim-ministrul luxemburghez Jean Asselborn l-a declarat pe Donald Trump un „piroman politic“ numai bun de dat pe mâna justiției. Din oxigenul regimului său luxemburghezo-moșieresc, prim-ministrul are perfectă dreptate, iar cu ocazia asta Donald Trump află de existența lui pe pământ. Fostul președinte al Americii trebuie să plătească mai degrabă după lege decât după datina străbună. Trebuie să plătească și e de sperat că o
va face. Faptul că și-a semnat public și cu tămbălău certificatul de deces politic nu e suficient. Faptul că l-a transformat pe Joe Biden în băiat bun și că și-a expus partidul, nici atât. Există legi, mai ales în America, iar dacă ele vor decide că Donald Trump merită să facă închisoare, va face.
De aici însă până la închiderea canalelor de comunicare e cale lungă. Cel puțin pentru unul ca mine, care a trăit câteva decenii sub clopot și în surdină. Decenii în care a decis altcineva pentru mine ce și cât să mănânc, ce și cât să citesc, cât și unde să nu călătoresc etc. Decenii în care n-am decis câte grade pot să am în apartament iarna, când am voie să fac baie sau să învăț pentru examene. Decenii în care viața era un șir de interdicții, temeri și forme ale cenzurii. Oricât de primejdios ar fi Donald Trump (și a fost), orice nebunii ar face (și a făcut), blocarea robinetelor de comunicare nu e o soluție. Ceva nu merge bine în mecanismul intern al celor care jubilează când libertatea altora e tratată cu un căluș sau cu un căpăstru. Libertatea e o alcătuire stranie, delicată, cu care trebuie să știi să te porți dacă vrei s-o ai cât mai mult timp pe lângă tine. Ea vine la pachet cu riscurile proastei sale întrebuințări de când e lumea lume. Libertatea cu cenzură nu mai e libertate, e altceva. Nu știu cum să-i spun. Igiena comunicării și cordonul sanitar care trebuie instituit în jurul nebunului sunt alibiuri ale cenzurii, nu măsuri înțelepte. Dacă tot judecăm în funcție de gravitatea declarațiilor, Donald Trump ar fi putut fi cenzurat când a declarat că va ridica un zid între America și Mexic. Sau când a glumit lubric cu femeile. Sau cu ocazia oricărui alt derapaj public – și, slavă Domnului, avem de unde alege.
ECUAȚIA LIBERTĂȚII. Nu igiena și aerul irespirabil sunt în chestiune aici, ci logodna imposibilă dintre libertate și propriul ei ștreang. A greșit Donald Trump? Da, foarte grav și repetat. A fost periculos? Cu siguranță. Trebuia cenzurat? Nu. Trebuia combătut, trebuia pisat cu argumente, trebuia demontat piesă cu piesă, trebuia făcut de râs și arătat în toată splendoarea nebuniei lui. Dar nu cenzurat. Nu e nimic igienic în jugularea unei voci. Nici chiar în a vocii unui dement. Nici aici, nici în China, Coreea de Nord, Rusia sau Iran. Inamicii liberei exprimări din întreaga lume vor exulta în fața acestei decizii și își vor procura muniție pentru abuzurile viitoare, după cum a avut grijă să arate și Alexei Navalnîi.
Mutatis mutandis, revista „România Mare“ a lui Corneliu Vadim Tudor a fost ani la rând un rezervor de insanități, amenințări, insulte și derapaje antisemite și xenofobe. Nu cred să fi scăpat mulți oameni de ispravă neterfeliți și neinsultați în paginile ei. Gălețile de zoaie vărsate de C.V. Tudor și ciracii lui peste Doina Cornea și Ana Blandiana, peste Mircea Cărtărescu și Horia-Roman Patapievici, peste atâția și atâția oameni care și-au jucat onest cărțile vieții stăruie și azi în memorie. Listele cu „dușmani“ buni de executat pe stadion, cu mitraliera, la fel. Cuvintele popularizate frenetic de Vadim Tudor – „Decât o democrație bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“ – , la fel. Paginile lubrice în care Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dan Hăulică și Horia Bernea se alergau în pielea goală noaptea pe aleile din jurul Castelului Peleș, la fel. În aceste condiții, trebuia cenzurată „România Mare“? Morala igienei publice ar fi spus că da. Ecuația libertății a decis că nu.
Aceeași ecuație, cu tot cu judecata de rigoare, a funcționat în cazul unei emisiuni nocturne în care o divulișcă a momentului prezenta public șase bărbați goi, după o cortină străvezie, pe care tot atâtea concurente nurlii-zurlii trebuiau să-i recunoască, de dincoace de cortină, după penisuri. Trebuia cenzurată emisiunea? În orizontul decenței elementare, de bună seamă. În ecuația libertății, nu. Și n-ar fi rău să ne întoarcem din când în când la ecuația libertății. Uneori dăm impresia că nu prea o mai știm.
