Jubileu de safir pentru regină

Cuprinși de actualitatea noastră locală, o știre care a făcut înconjurul lumii, în România, a avut doar statut insolit, de rubrică de fapt divers: pe 6 februarie, Elisabeta a II-a a devenit primul monarh al Marii Britanii care și-a celebrat jubileul de safir. În cei 65 de ani petrecuți pe tronul de la Palatul Buckingham, regina Elisabeta a II-a devine astfel decanul monarhilor britanici, depășind lunga dom­nie a străbunicii sale, regina Victoria (63 de ani, 1837-1901).

Totodată, regina Angliei este pe cale să bată recordul mondial de logevitate pe tron, deținut pentru moment de Bhumibol Adulya­dej, rege al Thailandei (66 de ani și 126 de zile, 5 mai 1950–13 octombrie 2016).

Dincolo de Cartea Recordurilor. Dar nu doar pentru aceste date demne de Cartea Recordurilor ar fi trebuit să acordăm mai mult spațiu jubileului de safir al reginei Elisabeta, șef de stat peste 16 na­țiuni independente (între care Canada, Australia, Noua Zeelandă) și șef al Commonweal­thului, spațiul postimperial britanic ce reu­nește nu mai puțin de 53 de state și peste 2,3 miliarde de supuși. Deși poate ar trebui să amintim și extraordinara stabilitate politică pe care regina a știut să o încarneze: începând cu Winston Churchill, Elisabeta a II-a a acordat audiență doar pentru 14 prim-miniștri!

Dincolo de stabilitate, simțul statului și al răs­punderii, respectul față de tradiții, conștiința misiunii istorice și a rolului unei instituții în stat ar fi trebuit să ne rețină atenția. Și poate că ar trebui să adăugăm și ținuta curții regale britanice, atât de departe de provincialismul dâmbovițean, în care prea multe ținute de prost gust sunt etalate. Sau prezențele de fațadă de la Castelul Peleș! Calitatea unei case regale se bazează și pe calitatea celor care o frec­ventează.

De asemenea, capacitatea de a traversa crize dificile, precum moartea prințesei Diana în 1997, și de a-și recâștiga popularitatea reprezintă o lecție pentru orice lider care încarnează pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă destinele unei națiuni.

Nu degeaba, atașamentul față de imaginea și valorile pe care le încarnează Elisabeta a II-a este valabil chiar și pentru supușii care nu sunt mo­narhiști (circa 10–12% potrivit sondajelor efectuate de-a lungul timpului): chiar dacă ar prefera o schimbare de regim politic, toți însă au simpatie pentru persoana reginei. De altfel, atunci când regina se deplasează în Canada, Australia sau Noua Zeelandă, publicul se redescoperă monarhist. Acest lucru devine foarte important mai ales pe fondul Brexitului și al reo­rientării Marii Britanii spre Commonwealth. De altfel, regina Elisabeta a lăsat să ajungă în spaţiul public informaţia că este favorabilă ieşirii Regatului Unit din Uniunea Euro­peană şi regăsirii voca­ţiei sale universale, de ţară prezentă pe toate cele cinci continente.

On the long term. Memoria istorică este un alt element al puterii britanice. Alături de Vatican, care are o situație particulară, numai China, Franța și Rusia mai pot etala acest atribut care permite o viziune pe termen lung a locului nați­unii în lume. Însă acest lucru nu poate fi nicidecum interpretat ca o atitudine statică, conservatoare și legată de trecut. În realitate este vorba de adaptarea valorilor la necesitățile timpului și o direcție clară. Monarhia britanică a știut mai bine decât alte case regale să facă față provocărilor modernității păstrând un rol important.

Chiar dacă puterea pilonilor tradi­ționali ai casei regale britanice – palat, armată, Biserica Angli­cană și înalta aristocrație – s-a erodat, există totuși adevă­rate rețele de organizații și asociații influente care constituie un adevărat lobby regal și influențează discret, dar eficient politica statului. Și asta deși unii istorici specializați în studiul casei regale britanice, cum este David Staarkey, afirmă că regina Elisabeta a II-a nu s-a remarcat prin vreo acțiune sau frază memorabilă, ea cău­tând numai „să perpetueze spectacolul monar­hic“. Ei uită însă contextul istoric diferit care nu mai permite monarhilor, dacă doresc să își păs­treze tronul, să aibă gesturi ostentative.

În orice caz, regina Elisabeta a II-a este unul dintre principalii promotori ai Marii Britanii în lume, ade­vă­rat ambasador itinerant (132 de țări vizitate în circa 170 de vizite de stat) și, din acest punct de vedere, un element important al politicii externe britanice.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, Elisabeta ne aduce aminte și de rolul extraordinar jucat de femeile ajunse pe tronul de la Londra în istoria en­gleză și europeană, începând cu Eleanor de Acvitania, în secolul al XII-lea, continuând cu Maria Tudor, Elisabeta I și celebra regină Victoria. Aceasta din urmă era supranumită către sfâr­șitul domniei „bunica Europei“, titulatură ce ar putea fi asumată şi de strănepoata sa.