Întrebări despre efectele războiului din Ucraina

Istoria trece de foarte multe ori pe lângă noi fără să ne învețe nimic. Declanșarea invaziei de către Federația Rusă vine să confirme această veche constatare. Președintele Vladimir Putin și cercul decident de la Moscova au reușit să readucă Uniunea Europeană sub leadershipul strategic al Statelor Unite ale Americii. Este încă foarte devreme să știm dacă au picat într-o capcană sau nu, având în vedere și prezența consilierilor militari americani care, din 2014 și până în prezent, au reușit să consolideze armata ucraineană, dar acest lucru nu prea mai are importanță.

Important este efectul strategic, deja bine cre­ionat, indiferent de deznodământul războiului propriu-zis și indiferent de faptul că Rusia va obține controlul unor noi teritorii din Ucraina. Iar acest efect strategic este marea ruptură în relațiile cu Occidentul european și reintrarea comunității europene sub leadershipul strategic al SUA.

Un alt efect al operațiunii militare a Rusiei este ștergerea clivajelor care afectau statalitatea ucrai­neană și împiedicau existența unei națiuni alcătuite deopotrivă din rusofoni și ucrainofoni.

Puteau fi formulate asemenea scenarii în momentul luării deciziei, la Kremlin, a invadării Ucrainei? Iarăși este greu de spus și numai arhivele (sper) peste ani și ani le vor dezvălui istoricilor această taină.

GÂNDIRE PE TERMEN LUNG. Oare revenirea pe continentul european, concentrarea atenției pe Rusia vor avea consecințe pozitive pentru SUA pe termen lung? Și la această întrebare merită să reflectăm, deoarece implicarea Statelor Unite are legătură în primul rând cu interesele lor strategice, și anume menținerea ca unică hiperpu­tere, cu alte cuvinte conservarea și consolidarea statutului de putere dominantă în sistemul interna­țional.

Oare împingerea Rusiei înspre China – un alt efect, de această dată provocat de implicarea SUA în conflict – va fi de bun augur pe termen lung pentru leadershipul american? Timpul ne va arăta.

De exemplu, după faimoasa bătălie de la Austerlitz, din 2 decembrie 1805, prin tratatul încheiat la Presburg (numele german al Bratislavei), împăratul francez Napoleon Bonaparte impune crearea Confederației Rinului, care produce o primă unificare a spațiului germanic, până atunci divizat în nu mai puțin de 300 de principate și enti­tăți politice diferite. Dacă pe termen scurt o asemenea decizie a consolidat influența franceză pe continent, pe termen mai lung a pus bazele unificării germane și a creat un bloc dominant în inima geogra­fică a continentului.

Există însă și oameni de stat cu simțul efectelor pe termen lung. Cazul lui Otto von Bismarck, celebrul cancelar al Prusiei, care, după înfrângerea Austriei în urma bătăliei de la Sadowa, din iunie-august 1866, refuză să cedeze tentației de a crea un mare stat, care să înglobeze și teritoriul monarhiei hab­s­burgice, pe motiv că este nevoie de o realitate poli­tică între Rusia și Prusia.

Ne putem și noi întreba dacă germinarea unui bloc eurasiatic orientat spre China va servi pe termen lung Occidentului și în primul rând Uniunii Europene.

Întrebări foarte legitime pot fi puse și dacă privim la statele nealiniate politicii de sancțiuni occidentale la adresa Rusiei. Contează oare să le înțelegem moti­vațiile? Oare atitudinile Indiei, Mexicului, Africii de Sud și Senegalului nu reprezintă și expresia eman­ci­pării lumii non-occi­dentale, a faptului că Occidentul pierde teren ca model de dezvoltare și de valori? Dar oare sanc­țiunile la adresa Rusiei nu pot fi interpretate și în sensul revelării locului real al acesteia în economia mondială, departe de paralele comode cu produsul intern brut nominal al Spaniei?

Dar și mai aproape de noi, în interiorul Uniunii Europene, echilibrele încep să se schimbe, efectele acestora putând accelera formatele cu geometrie variabilă.

INSUFICIENȚELE NOASTRE. Am scris aceste rânduri deoarece observ cât de departe suntem de dezbaterile care au loc în alte țări europene, departe atât în ceea ce privește experiența (în relații interna­ționale, pe spațiul estic), dar și în ceea ce privește autonomia de gândire.

Nu mai aduc în discuție teoriile conspiraționiste care fac atât de rău și aproape că înlătură orice pluralism al ideilor. Acestea din urmă nu cred că sunt rodul vreunei acțiuni de propagandă, ci mai degrabă expresia inculturii, a diverselor frustrări și chiar a exploatării cinice a unor „nișe“ mediatice.

România are însă nevoie să formuleze de pe acum niște concluzii foarte serioase de pe urma războiului din Ucraina, altele decât necesitatea creșterii pre­zenței militare aliate. Tare îmi este însă teamă că această criză ne va da mai degrabă ocazia să ascundem sub preș toate insuficiențele noastre.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.