Recent, Banca Mondială a publicat raportul privind indicele capitalului uman. În România se vorbește foarte mult despre importanța capitalului uman, dar se face foarte puțin. O dovadă în acest sens este chiar analiza Băncii Mondiale, care nu semnalează progrese făcute de România la acest capitol.
Indicele privind capitalul uman nu este spectaculos. Modul de prezentare, cu valori cuprinse între 0 și 1, dă senzația că statele analizate sunt destul de apropiate la capitolul capital uman. Dar nu este așa, pentru că între 0,58, nivel la care se situează România, și 0,88, ratingul înregistrat de Singapore, statul aflat pe primul loc la indicele privind capitalul uman, este o diferență de 50%.
Indicele se traduce în felul următor: cât va atinge din potențialul său de productivitate la vârsta de 18 ani un copil născut astăzi. Un copil român va atinge puțin peste jumătate din potențial, în timp ce un copil din Singapore este aproape de 90%.
Este un indicator destul de abstract, dar care se sprijină pe doi parametri care intră mai greu în calculul strict economic. Este vorba despre situația din domeniul sănătății și cea din educație. De aceea, indicele capitalului uman a reușit să devină un reper important pentru majoritatea decidenților din domeniul public, dar și pentru investitori. Indicele a ajuns să fie la fel de cunoscut și de apreciat precum indicatori economici, PIB sau PIB pe cap de locuitor, sau care realizează o sinteză între mai multe date, precum cei de competitivitate sau privind ușurința derulării afacerilor într-o țară sau într-o regiune.
SITUAȚIA ROMÂNIEI. Studiul dedică o analiză separată, succintă, a situației României în ceea ce privește sistemul educațional. Prima observație este legată de o temă mult discutată și în țară: este vorba despre închiderea școlilor profesionale. Decizia a avut impactul cel mai mare în perioada crizei financiare din anii 2008-2009, atunci când o bună parte din școlile profesionale au fost închise, iar statisticile arată că elevii care se înscriau în aceste instituții de învățământ au dispărut cu totul din procesul educațional. Populația cu vârstă școlară a scăzut, în România, cu 7%, în timp ce înscrierile la școlile profesionale în perioada 2008-2018 s-au redus la jumătate. Este adevărat că, începând cu anul 2015, educația vocațională a fost reintrodusă, ceea ce a dus la creșterea numărului de elevi, la aceste școli și în general, dar există în continuare așteptări mari de la învățământul profesional.
Mediul de afaceri s-a implicat în susținerea sau crearea unor linii de învățământ profesional, existând exemple de succes în mai multe orașe din țară: Brașov, Timișoara, Piatra Neamț ș.a. Dar între mediul de afaceri și sistemul de educație se află o barieră care nu a putut fi spartă în totalitate, fie din cauza unor vicii de legislație, fie din cauza inerției. Mai exact, profesorii sunt reticenți în a le oferi reprezentanților companiilor rolul de formatori,
iar curricula școlilor profesionale nu se schimbă atât de radical precum și-ar dori finanțatorii unor școli profesionale din mediul de business.
O altă temă dureroasă prezentată în raportul Băncii Mondiale este creșterea numărului de copii cu vârste între 6 și 10 ani care nu merg la școală. În perioada 2008-2018, numărul copiilor care nu sunt înscriși în nicio formă de învățământ s-a dublat, de la 43.000 la aproximativ 98.000. E o problemă semnalată de raportul de țară al Uniunii Europene.
CAUZELE. Care sunt motivele? O subfinanțare a sistemului primar de învățământ, capitol la care România este pe ultimul loc în EU (alocă pentru învățământul preșcolar și primar 1% din PIB, spre deosebire de primele clasate, Suedia și Danemarca, state care au alocări bugetare cuprinse între 3,5% și 4% din PIB). Apoi, România nu are un sistem de avertizare timpurie în cazul abandonului școlar, astfel că autoritățile reacționează tardiv sau sunt lipsite de reacție. În al treilea rând, scăderea numărului de copii înscriși într-o formă de învățământ este și efectul unor prevederi legale. Din 2012, Legea educației a cerut ca toți copiii în vârstă de 6 ani să fie înmatriculați în așa-numita „clasă zero“, numai că în continuare unii părinți au amânat momentul începerii școlii pentru copiii lor. Statisticile nu cuprind explicația legată de reticența părinților de a-și înscrie la școală copiii cu vârsta de 6 ani, dar un fenomen, cel al abandonului școlar timpuriu, există în special în mediul rural, în familiile sărace și în cele de romi.
Rezultatele testelor PISA arată o scădere a cunoștințelor pentru elevii români de-a lungul ultimului deceniu. Profesorii explică rezultatele slabe prin faptul că învățământul românesc nu este adaptat la astfel de testări, care pun accentul pe abordări mai practice. Poate fi un răspuns, dar problema rămâne. Iar întrebarea este: de ce sistemul educațional românesc nu se schimbă mai hotărât și mai repede? Un răspuns este legat tot de inerția de gândire a cadrelor didactice. Dezvoltarea capitalului uman este pe buzele tuturor, de la specialiști la oameni politici. Doar vorbe. Rezultatele sunt dezamăgitoare.
