Interviu Mircea Cărtărescu: „Trăim o epocă a spaimelor“

Horia Ghibuțiu 11/06/2024 | 08:50 Revista
Interviu Mircea Cărtărescu: „Trăim o epocă a spaimelor“

Mircea Cărtărescu (68 de ani), cel mai cunoscut și mai citit scriitor român în viață, ne vorbește despre literatura pe care o slujește cu devoțiune și despre vremurile complicate pe care le trăim.

NewMoney: Domnule Cărtărescu, luna mai v-a adus noi recu­noaș­teri internaționale. Mai întâi a fost o distincție italiană de pres­tigiu, Il Premio Ceppo Internazionale Racconto 2024, de­cer­nată la Pistoia. Apoi, la Torino, ați primit Premiul Interna­țio­nal Mondello pentru întreaga operă. Care a fost cartea decisivă?

Mircea Cărtărescu: Este vorba de „Melancolia“, dar și „Solenoid“ a contribuit foarte tare la acest premiu de mare presti­giu, pentru că este unul dintre cele mai vechi din Italia. L-am așteptat și eu cu mare interes și cu mare recunoștință, mai ales că mi-a fost acordat de o mare personalitate italiană, Nicola Lagioia, care a vizitat și România anul trecut, când Italia a fost invitată la Bookfest, și pe care l-am cunoscut cu ocazia aceea, și am avut chiar o discuție pe scenă cu el.

Anul acesta, la Pre­miul Mondello, a fost singurul juror (membru al juriului, n.r.). Asta este tradiția acestui premiu, e un singur om care îl acordă în fiecare an. Deci, iată câtă încredere are comitetul premiului într-un singur critic! Și, într-adevăr, Nicola Lagioia, după păre­rea mea, merită această încredere, pentru că este un critic și un om de cultură extraordinar.

– În ceea ce privește premiul de la Pistoia, Ceppo, a fost punctual pentru „Melancolia“. Și ați spus la un moment dat că a tre­cut aproape neobservată la noi această carte, primită exce­lent în Franța și în Italia. Ce ar trebui să se întâmple ca să fie ob­servată?

– Eu nu am vrut să dau vina pe nimeni când am spus lucrul acesta. Așa s-a întâmplat și, într-un fel, este și firesc. Pentru că „Melancolia“ este o carte implozivă. Nu este explozivă ca romanele mele mari, care atrag atenția sau ar trebui să atragă atenția tuturor. „Melancolia“ e o carte discretă. Este o carte pe care o iubesc extraordinar de tare. Este cea mai apropiată de su­fletul meu, cum se spune. Și poate cea mai adâncă pătrun­dere în arcanele propriului meu interior. Am scris-o cu pasiune și cu dorința de a-mi desluși mie însumi câte ceva din dramele, traumele mele interioare care țin de copilărie și de adoles­cență. Și cred că niciodată n-am mers mai adânc. Așadar, aș spune eu că „Melancolia“ merita acest premiu, aceste premii primite în Italia, pentru că eu i-aș da orice premiu.

– „Solenoid“ a fost cartea de ficțiune a anului 2022 în Statele Unite, conform ziarului Los Angeles Times. Scriitorul Will Self o con­sideră impecabilă. „Solenoid“ v-a adus premiul The International Dublin Literary Award. Fie-mi îngăduit să precizez că este cel mai valoros premiu din lume acordat pentru o lucrare de fic­țiune, scrisă ori tradusă în limba engleză. Ați devenit, astfel, cel de-al 29-lea câștigător al acestei distincții de larg prestigiu cu „Solenoid“, romanul dumneavoastră tradus de Sean Cotter – a fost și singura traducere dintre nominalizări. Ce ați simțit când vi s-a decernat acest premiu, care celebrează excelența în litera­tura universală?

– Nu am sperat să primesc The Dublin Literary Award, chiar dacă n-am știut cât de important este. Abia astăzi (23 mai, ziua decernării premiului, n.r.) am aflat că e unul dintre cele cu ade­vărat mari. În ceea ce mă privește, nu vreau decât să scriu mai departe, din toate puterile mele și cu toată modestia. Cum cânta John Lennon, „Nothing’s gonna change my world“.

50 DE ANI DE JURNAL

– Anul acesta ați lansat la Barcelona o mare antologie din „Jur­na­lul“ dumneavoastră. Înțeleg că volumul 5 va apărea la noi anul viitor. Va cuprinde, presupun, perioada 2018-2024. Deci va conține și pandemia, și războiul din Ucraina?

– Va conține toate lucrurile astea. „Jurnalul“, am spus-o de foarte multe ori, e ca a doua piele a mea. Nu mi-amintesc o perioadă în care să nu fi scris jurnal. L-am început la 17 ani, a făcut 50 de ani anul trecut. Nu l-am sărbătorit, dar poate că ar fi meritat, cel puțin în mintea mea, să aprind 50 de lumânări pe un tort pentru această carte atât de dragă mie. În orice caz, faptul că „Jurnalul“ meu a apărut și în a doua limbă, adică în ca­talană, este minunat pentru mine. Mai ales că a apărut în condiții excelente la editura Leonard Mutaner, la care am mai publicat alte două volume în trecut.

– Practic, va fi prilejul întâlnirii cititorilor cu cel care odinioară aborda publicistic problemele stricte ale zilei…

– Da, jurnalul meu e foarte subiectiv și absolut tot ce cuprinde este mediat. Este foarte mediat. A trecut prin foarte multe len­tile și filtre, ca să spun așa. Rar va întâlni cititorul opinii di­recte, des­chise, care să poată fi considerate adevărate, obiec­tive. Totul este topit acolo, în straturi peste straturi de subiectivitate, de lucruri mai mult sau mai puțin intime, mai mult sau mai puțin întoarse în sine. Fără nicio îndoială că sunt și con­sem­nări ale tuturor evenimentelor exterioare despre care spui. Dar, în primul rând, este viața mea. Viața mea interioară, felul meu de a percepe toate lucrurile astea.

„Jurnalul“ meu este altă carte a mea, pur și simplu un alt fel de roman sau un alt fel de, știu eu, volum eseistic. Cuprinde totul fără să cu­prindă, de fapt, date, fapte pe care să poți pune degetul. Este un flux continuu de eve­nimente, un flux de memorie, un flux interior.

– Și la jurnal scrieți la fel, de mână, fără ștersături?

– Păi, în primul rând, jurnalul este de felul acesta și apoi, dinspre jurnal, am început să folosesc metoda aceasta de a scrie de mână, fără editare, și în romane. Dar m-a ajutat faptul că am scris o viață întreagă jurnal. Firește, mi se pare absurd să scrii jurnal pe computer. Jurnalul trebuie scris de mână, pentru că e ceva intim. Trebuie să simți că faci contactul cu penița pe pagină, ca un fel de închidere a unui circuit electric. Altfel nu se întâmplă nimic. Și din felul meu de a scrie jurnal decurge felul meu de a scrie proză, romane, chiar poeme.

Până la urmă, jurnalul este ca un fel de tulpină a arborelui meu textual, să spunem, din care se desprind crengile celorlalte cărți. După cum știi, Kafka nu avea caiete diferite pentru romane și pentru jurnal. Le scria pe toate acolo. Așadar, el scria un singur text, de fapt, de la un capăt la celălalt, din care poți decupa romane, povestiri etc. De fapt, este jurnal continuu. Eu nu am mers până acolo, dar cărțile mele sunt foarte influențate de jurnal.

„N-AM VRUT SĂ FIU NIMIC! NICI SCRIITOR, NICI PROFESOR“

– Recent, v-ați întors la Litere, unde ați predat vreme de 31 de ani. Ce vor să știe studenții de azi de la dumneavoastră?

– Am predat 31 de ani la Facultatea de Litere și parcă totul s-a întâmplat într-o singură zi. Nu-mi amintesc această perioadă în succesiunea anilor, ci într-o singură clipă intensă. Mă văd în fața studenților, o sută de studenți într-un amfiteatru, vorbind despre literatură. Asta a fost esența celor 31 de ani pe care i-am petrecut la Litere. M-am pensionat de doi ani, nu mai fu­se­sem pe acolo de foarte multă vreme și, spre surpriza mea, stu­denții m-au chemat, ne-am întâlnit, a fost o întâlnire de două ore și jumătate foarte, foarte simpatică, informală, cu foarte multe întrebări inteligente.

Eu sunt unul dintre cei care tind să aibă încredere în gene­rațiile noi, care nu cred că generațiile noi nu mai citesc, sunt mai puțin interesate de cultură etc. Niciodată n-au citit toți oamenii. Întotdeauna a fost o mică secțiune din societate care a citit. La fel a fost și în perioada comunistă, la fel este și astăzi. Sunt câțiva studenți străluciți la Litere, care citesc la fel ca și noi și care sunt, de fapt, cei pe care ne bazăm pentru viitorul lite­raturii și culturii noastre.

– Ați fost profesorul care ați vrut să fiți? Ați umplut săli de stu­denți de la alte facultăți, ca George Călinescu, pe vremuri. Ați făcut parte din comisia care a asistat la doctoratul lui Adrian Pău­nescu… Ce fel de profesor ați fost?

– Eu n-am vrut să fiu nimic! Nici scriitor, nici profesor. Niciodată nu m-am gândit la viitor. Din punctul ăsta de vedere, nu sunt spe­cial. Nu difer de alți oameni care preferă să trăiască în pre­zent. Am fost întrebat într-un interviu dat pentru Italia, pentru Corriere della Sera, dacă am ajuns scriitorul care aș fi vrut să fiu în adolescență sau în tinerețe. Și le-am spus și lor că eu nu mi-am dorit să fiu scriitor. Pur și simplu, am scris.

Am scris cu mare bucurie, cu mare plăcere, dar fără să mă gândesc că într-o zi am să culeg roadele scrisului meu, că am să fac o ca­rieră de scriitor sau că am să fiu recunoscut pentru cărțile mele. Mie mi-a ajuns momentul în care am scris fiecare pagină. Dacă ea m-a umplut de bucurie, a fost un moment bun. Dacă m-a adus la disperare, a fost exact invers.

Dar nu m-am gândit vreodată la o carieră de scriitor. Este absurdă ideea asta să faci carieră ca scriitor. La fel, nu m-am gândit să mă fac profesor. Era subînțeles. Pe vremea aceea erai repartizat guvernamental după ce terminai facultatea. Deveneai profesor. N-aveai altceva de făcut. Erai silit să te duci acolo unde erai repartizat. Din fericire, eu am rămas în București. E adevărat, la marginea orașului.

– Bine, ați avut și medie bună…

– În acel an, care a fost un an bizar din punctul ăsta de vedere, au apărut vreo 80 de posturi în București. Cum nu mai fuse­seră de 10 ani și nici nu au mai fost după aceea.

Am avut medie foarte bună. Am fost un student bun. Dar asta nu explică faptul că am rămas în București. Aș fi putut ajunge cu media mea la mama naibii, dacă nu se deschidea orașul în momentul acela. Deci a fost un mare noroc pentru mine.

– Mă rog, se poate spune că și Colentina pare la mama naibii…

– Schimbam trei tramvaie ca să ajung acolo. Dar mi-a plăcut. Am stat 10 ani în Colentina, la capătul capătului Colentinei, într-un mic sat. De fapt, nu era cartier. Era un sat care se numea Ion Creangă, chiar înainte de Europa, angroul acela chine­zesc. Și acolo mi-am petrecut acești 10 ani, într-o școală sur­prinzător de bună din punctul de vedere al calității profesorilor. Am avut acolo cinci-șase profesori excepționali, colegi excepționali. Copiii erau, să zicem așa, trei sferturi români și un sfert romi. Și fiecare, într-un fel, cu povestea lui. Sigur, am scris în „Solenoid“ despre această experiență.

– Ați schimbat numărul școlii, în realitate era 41…

– Da. Dar, de fapt, fiecare copil în parte ar fi meritat o poveste. Mi-a plăcut acolo. Mi-a plăcut să lucrez cu copii mici, între clasele a 5-a și a 8-a. Și a fost o foarte bună perioadă pentru mine, pentru că stăteam patru sau cinci ore la școală în fiecare zi, dar apoi aveam ziua liberă pentru scris. Mi-a priit atunci. Am scris printre cele mai bune cărți ale mele în acea perioadă.

„AM TATUATE ÎN CONȘTIINȚĂ NENUMĂRATE CĂRȚI“

– În America Latină sunteți un rockstar. Acolo, oamenii își tatu­ează coperta cărții „Solenoid“. Ce carte a sa și-ar tatua Mircea Cărtărescu?

– Eu nu mi-aș tatua nicio carte de-ale mele. Dar am tatuate, aș spune, în conștiință nenumărate cărți pe care le-am citit. Toate sunt tatuate în creierul meu. Am tatuat acolo, fără nicio îndo­ială, „V.“ a lui Pynchon (Thomas Pynchon, n.r.). Am, firește, toți marii clasici. Îl am tatuat pe Kafka pretutindeni, pe toată pielea interioară a minții mele. Și toate cărțile care mi-au spus vreo­dată ceva și care m-au format. Sunt plin de tatuaje, ca un actor de circ, din acest punct de vedere.

– Sunteți cel mai bine vândut scriitor român și cel mai citit în țară și în afară. În ce relație sunteți acum cu mica noastră lite­ra­tură și cu con­diția ingrată de a fi scriitor român?

– Sincer, nu am cercetat ca să văd dacă e cineva mai bine vân­dut decât mine sau mai citit. Și lucrul ăsta mi-e total indiferent, firește. Nu cred în clasamente literare. Nichita Stănescu spunea că, dacă ar exista clasamente în literatură, cel mai mare poet ar fi Dinamo București. Poate Steaua, pe vremea aceea! Nu mă interesează al câtelea scriitor din literatura română sau străină sunt. Ce mă interesează este să scriu așa cum vreau și lucrurile să-mi iasă cum trebuie.

– La un moment dat, ați discutat despre condiția de a fi scriitor ro­mân. Provenind dintr-o literatură mică…

– Tot așa, am fost întrebat într-un interviu de ce n-am plecat din România. Spunându-mi-se că, uite, toți românii importanți pe care-i cunoaște lumea de fapt au trăit în străinătate și au scris în străinătate, uneori chiar în altă limbă. Și am răspuns că pentru mine realmente nu contează unde scriu, unde tră­iesc și așa mai departe. Este mai comod să trăiesc în România. Mă simt aici mai legitim decât în alte părți.

Cunosc toate cali­tă­țile și defectele compatrioților mei, așa că mă simt mai bine, sunt mai relaxat trăind în România. Cât despre glorie și faimă, nu sunt atât de amator de ele. Dacă mi s-ar spune „n-ai putea să ai glorie decât trăind în străinătate“, nu m-aș duce repede să trăiesc, să-mi cumpăr un apartament la Paris sau la New York, așa încât problema asta este clasată pentru mine.

În privința literaturii române, nu am o imagine precisă a lo­cului meu în interior, așa cum văd alții acest loc. Eu nu mă compar cu nimeni decât cu mine din alte epoci. Sunt foarte gelos pe autorul „Nostalgiei“, de pildă, sau pe autorul „Solenoidului“.

Dar mă interesez de literatura română. Mă interesează cultura română. Încerc din când în când să-i ajut pe oamenii mai tineri care îmi plac cu adevărat, pe care i-am citit. Mai fac câte o postare pe Facebook cu cărțile lor, mai scriu pe coperta a patra a unor cărți. Încerc să ajut cât pot. De câte ori am fost în vizită la un editor străin, am vorbit și de scriitori români care ar merita traduși. Întotdeauna am făcut asta…

„NU TE POATE IUBI TOATĂ LUMEA“

– Se tot discută acest scenariu: un scriitor român foarte important ia un premiu la fel de important la nivel global. Și atunci, lu­mea din străinătate se va repezi, poate, să caute și alți autori români…

– Aici e o discuție foarte lungă. Eu nu cred că se întâmplă așa. Nu cred că Vargas Llosa a atras după el prea mulți autori peruani. Editorii nu gândesc așa, gândesc mult mai pragmatic. Ei te iau ca pe o individualitate. Îi interesează doar dacă ai suc­ces, dacă vinzi, dacă pot să-ți vândă cărțile. Și nu te în­treabă cine mai este demn să fie tradus din România. Dacă nu o spui tu, el nu te va întreba. Dar eu întotdeauna am ținut să spun acest lucru, pentru că țin foarte mult la câțiva autori români și îi recomand peste tot. Am relații, în general, bune. Eu nu sunt confruntațional. Am relații bune cu aproape toți autorii români de astăzi. Mă înțeleg foarte bine cu toți mem­brii generației mele care mai sunt în viață.

Mă înțeleg cu oamenii tineri destul de bine. Și încerc să nu țin seama de partea ne­ga­tivă a lucrurilor, de, știu eu, adversitățile, invidiile care sunt ab­solut inerente, după părerea mea. Nu există lume literară care să nu aibă o negativitate a ei, fața nevăzută a lunii, ca să spun așa. Pentru că aici este o lume foarte concurențială. Cu foarte multe orgolii, care nu pot fi toate satisfăcute. Nu te poate iubi toată lumea. Sau, mai bine zis, dacă te iubește toată lu­mea, e un semn că ești un mediocru. Că nu se tem de tine. Dacă se tem de tine, nu te vor iubi și nu te vor menționa.

„AUTOPROMOVAREA ESTE O NECESITATE“

– Să ții legătura cu toți traducătorii, să ții evidența premiilor și in­vitațiilor de peste hotare mi se pare un job full-time în sine. N-ar trebui să se ocupe un agent literar de toate astea? De ce această ocupație e cvasi-inexistentă la noi?

– Eu sunt o curiozitate în lumea literară dintr-un cerc puțin mai înalt, adică un autor cunoscut de aproape toată lumea, pentru că cred că sunt singurul fără agent literar. În Occident sau în străinătate în general, chiar și debutanții au agenți literari. Eu am preferat să nu am agent. Totuși, am un fel de agent. Există o editură austriacă, Paul Zsolnay Verlag, care îmi gestionează aproape toate cărțile și le gestionează foarte bine. Ei sunt cei care răspândesc cărțile mele în lume.

Într-un fel, este mai bine decât având un agent, pentru că agenții au o mulțime de probleme, pe care nu e cazul să le discutăm aici, dar, în orice caz, cei foarte mari și importanți au sute, dacă nu mii, de autori. Nu au timp să te promoveze pe tine, iar cei mici nu te pot promova. De aceea, prefer o editură care are o foarte puternică zonă de management al autorilor în străinătate și care își face treaba foarte bine. Important este ce ai spus înainte, și anume, această muncă a scriitorului de gestionare a propriei opere. Niciodată n-am neglijat acest lucru. Scriitorii trebuie să știe că autopromovarea nu este ceva de disprețuit sau ceva care aruncă o umbră asupra unui artist, cum cred foarte mulți. Este o necesitate. Un artist este ca o mamă care are grijă de copiii ei. Nu-i poate lăsa de capul lor în lume. Și atunci, a te promova pe tine însuți în modul legitim, nu într-un mod deșănțat, este o nevoie pe care o are orice autor și, dacă nu este un ipocrit, o va recunoaște. Și va spune lumii că el are grijă de opera lui. Și eu, fără să fiu în niciun fel pushy sau, știu eu, insistent, întrețin această corespondență cu editorii mei, pentru că așa este frumos, cei mai mulți îmi sunt prieteni apropiați, cu traducătorii mei…

În general, cunosc în fiecare moment situația cărților mele în lume.

– În domeniul geografiei literare, ce teritoriu se lasă mai greu cu­cerit de scrierile dumneavoastră? În America de Nord aveți elogii în marile ziare, cum stați în Marea Britanie?

– Trebuie să-ți spun ceea ce, de altfel, știi foarte bine, că niciun autor nu are succes pretutindeni. Fiecare autor, chiar și cei mai cunoscuți care există, are fiefurile lui, unde e mai iubit, unde e mai citit. Este și o chestie de întâmplare. Se întâmplă ca un editor dintr-o țară oarecare să se îndrăgostească de o carte de-a ta. Sau să-ți acorde o încredere nelimitată. Mie mi se în­tâmplă în Spania, cu Enrique Redel, directorul de la Impedimenta, care mi-a publicat rapid 11 cărți și le publică și pe ce­le­lalte foarte repede.

Pentru un autor există mai mulți oameni providențiali, ca să spun așa. Primul este un editor care crede în tine necondi­ționat. Care îți dă un cec în alb pentru fiecare carte pe care o pu­blică. Și eu am câțiva editori de felul acesta. Apoi, un tra­ducător bun este aur curat pentru un scriitor. Un traducător te poate crea și te poate distruge într-o altă cultură. Sigur că există și alte variabile, dar, dacă le ai pe astea două, ai ceva so­lid pe care te poți baza. Iar apoi, vânzările, oamenii care te iu­besc, care te citesc și le place ce ai scris – astea sunt mai greu controlabile, dar, tot așa, și printr-un fel de noroc, și prin­tr-un fel de appeal pe care îl au cărțile tale, se poate întâmpla și minunea asta. Nu oricine devine universal, dar există autori care au un fel de sămânță de universalitate, un fel de predispoziție, un fel de virtualitate, ca scrierile lor să se răspândească mai peste tot.

Trebuie să fii un autor mai generic, să nu fii foarte legat de o anumită problematică, de o anumită perioadă, să nu datezi. Mă gândesc, de exemplu, la autorii noștri realiști. Marin Preda sau alții. Nu cred că ar avea șanse în străinătate, pentru că ei sunt făcuți pentru noi. Noi îi simțim foarte tare. Dar, în străi­nă­tate, „Moromeții“ nu cred că ar spune foarte mult. Trebuie să fii mai universal, mai puțin legat de o glie, să spunem, specifică. Și atunci, ai șanse să îți răspândești scrierile singur, după foarte mult timp, cu o încetineală de melc, exasperantă, așa cum mi s-a întâmplat mie. Eu am fost tradus de aproape 30 de ani. Ei, am înaintat cu viteză de melc, de fapt.

Ani întregi și, aș spune eu, decenii întregi nu s-a întâmplat nimic cu scrierile mele. Abia în ultimii șapte-opt ani a apărut acest interes pentru scrisul meu. Dar a apărut și mă bucur foarte tare. Cred că „Solenoid“ a fost punctul de turnură, acel breakthrough pe care îl așteaptă orice autor. Unde sunt mai iubit și unde nu a fluctuat foarte mult în timp. Mai întâi am fost foarte prețuit în Germa­nia. Germania, Suedia, țările nordice, în general. Am luat foarte multe premii în Germania într-o perioadă și acolo credeam eu că este punctul fierbinte. Dar apoi totul s-a transferat încetul cu încetul în țările de limba latină. Adică în Spania, Italia, Franța. Și cred că, în acest moment, în aceste zone, eu sunt cel mai iubit. În Spania și Italia, în primul rând.

TINERII „PREFERĂ IMAGINEA FAȚĂ DE CUVÂNT“

– Care este Zeitgeistul timpurilor noastre?

– Eu cred că trăim într-o epocă a spaimelor. A spaimelor și a pe­ricolelor. Din păcate, avem războaie care ne amenință direct. Pentru că în privința agresiunii rusești asupra Ucrainei, dacă Ucraina cade, noi vom fi următorii. Sau printre următorii. Avem povești foarte urâte, cum este cea din Gaza, aproape ire­zolvabile, sunt epicentrul unor valuri de ură care se răspân­desc în toată lumea, de antisemitism și așa mai departe.

Avem imensa provocare a inteligenței artificiale, care este, iarăși, o po­veste extraordinar de gravă. Este un pericol foarte serios la adresa supraviețuirii speciei noastre, după părerea mea. Avem amenințări nucleare din toate părțile. Avem China, care este o uriașă necunoscută și care, dacă atacă Taiwanul, probabil că va fi apocalipsa. Avem pandemii pe care nu le mai putem stă­pâni cu adevărat pentru că trăim într-o lume globalizată. Ele nu mai pot fi localizate și strunite foarte ușor.

Avem nenumărate provocări în acest moment. Tot ce am sperat vreodată și tot ce pot să sper este că vom avea și des­tulă înțelepciune să le stăpânim, să mergem mai departe, așa cum am mers de atâta vreme în istorie. Dar, în orice caz, suntem într-un punct foarte fierbinte și în fața unui prag pe care, dacă îl depășim, e foarte greu să ne mai întoarcem la normalitate.

– Credeți că tinerii de astăzi au aceste angoase, le pasă?

– Eu cred că le pasă și le pasă foarte tare. Cel puțin dacă îl so­cotesc ca etalon pe fiul meu, Gabriel, care are 21 de ani, este foarte interesat, ca și prietenii lui, de tot ce citește pe internet. Are destul discernământ să distingă grâul de neghină, ca să zi­cem așa, și e adevărat că nu toți membrii generației tinere au acest discernământ. Foarte mulți cad în tot felul de capcane, de gropi, de teorii ale conspirațiilor, de tot felul de nebunii pe care le întâlnesc pe internet, care este un teren minat.

Mintea lor este altfel făcută deja față de a noastră. Au alt fel de gândiri, alte preocupări, alte obiceiuri de lectură, nu mai au atât de multă răbdare, preferă imaginea față de cuvânt. Sunt lucruri pe care le poate observa oricine. Dar au și au o anumită ingenuitate, care mie îmi place foarte tare. Sunt foarte mulți oa­meni curați în această generație. Chiar dacă sunt și atâtea pe­ricole cu drogurile care sunt răspândite peste tot și cu alte lucruri de felul acesta, sunt și oameni foarte, foarte curați. Eu am întâlnit copii atât de minunați și dorind atât de mult bine umanității, încât m-au impresionat.

Horia Ghibuțiu este jurnalist tradițional convertit la digital.