Interviu cu Monica Cadogan, jurat la Imperiul leilor: „Aș investi în mine pentru că încă îmi place de mine”

Monica Cadogan (38 de ani), creatoarea businessului Vivre.ro, stă și azi cu chirie, undeva în București, și „nu se simte le­gată de glie“. Consideră că timpul e o re­sursă la fel de prețioasă ca banii, așa că a suportat greu ședințele obligatorii de machiaj și coafat pentru emisiunea „Imperiul lei­lor“, de la Pro TV. Investiția a adus totuși profit, spune ea: lecțiile în­vă­țate în timpul filmărilor.

NewMoney: Cum e viața cu o afacere de zeci de milioane de euro, o emisiune TV cu audiență mare și patru copii?

Monica Cadogan: E o viață plină, dar nu e o apăsare, pentru că sunt lucruri pe care mi le-am dorit. Am obiceiul de a mă evalua des: cine sunt, ce vreau să fac. Iar faptul că aleg proiecte personale, cum este emisiunea de televiziune, și în același timp aleg să mă ocup de copiii mei, de afacerea mea… Toate astea nu sunt un blestem, nu sunt ceva ce am primit în spate și trebuie să duc. Sunt alegeri continue pe care le fac. Dacă am o viață plină e pentru că așa vreau eu și îmi place așa.

– Ce v-a impresionat cel mai mult din ex­pe­riența de televiziune de la „Imperiul leilor“?

– Inițial, am avut o reticență mare în pri­vința oricărui proiect de televiziune. Nu mi-am propus niciodată ca obiectiv crea­rea unui puternic brand individual. Așa că am intrat în proiect cumva cu jumătate de inimă. Am privit situația mai mult ca pe un experiment. Aveam așteptări joase și până la urmă am fost extrem de impresionată de numărul mare de oameni și de calitatea profesională a acestor oameni implicați în proiect.

Atenți la tot, în cele mai mici detalii imaginabile. Cât despre conținutul pro­ducției, pot să vă spun că a fost destul de intens și că m-am bucurat că nimeni nu a încercat să ne pună cuvinte în gură ori să manevreze reacțiile noastre. Am avut de­plină libertate să ne manifestăm atât ca indivizi, cât și din punctul de vedere al deciziilor, așa cum am dorit noi.

„O ORĂ LA MACHIAJ ȘI ÎNCĂ O ORĂ LA COAFAT“

– Cum a fost experiența personală, cu machiajul, costumele și așa mai departe?

– Totul a fost decis de producătorii show-u­lui. Nu m-a deranjat, m-am simțit confor­tabil cu ceea ce mi s-a propus, deși mi s-a părut o investiție cam mare de timp. Eu sunt obișnuită să nu aloc pentru machiaj prea mult timp, poate doar la evenimente să mă pregătesc mai mult. La „Imperiul leilor“ petreceam o oră la machiaj și încă o oră la coafat, ceea ce e foarte mult pentru mine.

Plus, după aceea, nu știu câte alte retușuri. Ăsta a fost un element pe care eu îl trec oarecum la minusuri. Mi se pare o investiție personală prea mare de timp care se anula la sfârșitul fiecărei zile, iar a doua zi trebuia să o iau de la zero. Una peste alta însă, rezultatul este impresionant. Imaginea pe care ei au produs-o îmi place. E o imagine consistentă, așa cum îmi place mie să fiu, nici prea pictu­rală, nici prea business, o interpretare bună a personalității mele.

– Ce câștigă din această aventură antreprenorul care vede timpul ca pe o resursă?

– Pot spune că am câștigat un fel de scanare forțată a oportunităților de business din diferite industrii. Am câștigat o fotogra­fie de sus. Pe lângă companiile pe care le-am văzut acolo pe post de concurenți, pentru mine au fost foarte interesante și domeniile de activitate ale celorlalți jurați, cu care am interacționat foarte mult. Pentru mine a fost o scoatere din contextul personal, din viața mea plină, dar liniștită, în care știu unde sunt, unde merg și sunt rareori surprinsă.

Și a fost o comparație directă între poziționarea mea, ca om, antrepre­nor, CEO, cu multe alte persoane și modele. Inevitabil, la unele lucruri te bucuri că ești mai bine decât alții, la altele îți dai seama că te miști prea încet. Luciditatea mea a fost potențată. Una peste alta, mi-am atins așteptările, sunt în discuții acum cu cel pe care am hotărât să-l susțin și, chiar dacă emi­siunea nu ar avea audiență, pentru mine câștigul ar fi lecția învățată.

„UNEALTĂ ZBURĂTOARE“

– Cum merge Vivre?

– Merge bine, cred. Este în stadiul de unealtă zburătoare, adică avion sau rachetă, în orice caz se deplasează cu o viteză mare. Anul trecut, al șaptelea, ne-am ocupat cu aranjarea internă atât a echipei de mana­gement, cât și a proceselor. Pe scurt, am transformat Vivre dintr-o echipă de oameni într-o companie. Acum acordăm im­portanță extinderii noastre în piață, investim în marketing, recrutăm clienți. Vivre merge repede și în direcția bună.

Pe lângă resursele de dezvoltare, atât ale lui Vivre, cât și ale acționarilor, facem o emisiune de obligațiuni prin care ne deschidem și către terți, către investitori de retail, pentru că suntem de părere că tot acest capital investit produce un return foarte atractiv.

– Cum vedeți viitorul e-commerce-ului cu mobilă, decorațiuni, accesorii?

– Perioada de pionierat probabil s-a încheiat, avem o amprentă geografică destul de extinsă, dar mentalitatea noastră a rămas în continuare de pionieri. Am intrat într-o nouă categorie, de retaileri mari, dar suntem cei mai mici din această categorie. Suntem exotici.

Ca să continui comparația cu mijloacele de transport în comun, aș spune că la început eram o tricicletă, apoi o căruță, apoi o mașină, apoi un autobuz… Iar acum am intrat în categoria instrumentelor de zbor, dar suntem în continuare o companie destul de mică. Am trecut la altă etapă și avem aceleași așteptări de perfor­manță și de creștere ca la început.

COPIII „AU CA LIMBĂ NATIVĂ ATÂT ROMÂNA, CÂT ȘI ENGLEZA“

– Ce fel de școli fac copiii?

– Merg la școli particulare. Doi învață în en­gleză, doi – în română. Soțul meu este vorbitor nativ de limba engleză, dar are și o română destul de bună. Iar în familie avem obiceiul să vorbim cu copiii fiecare în limba noastră: adică eu vorbesc în ro­mână, el – în engleză. Este, oarecum, o ames­tecătură. Așa că doi copii sunt la in­stituții în care se vorbește și se predă în limba română, iar ceilalți doi sunt la ins­ti­tuții în care se predă în limba engleză, iar limba română este una dintre materii.

Așa s-a întâmplat, nu a fost un plan. Pentru mine a fost mai importantă școala, metoda de predare, decât limba în care se vor­bește acolo. Pentru copii este fix la fel. Ei au ca limbă nativă atât româna, cât și engleza.

– Spuneați deunăzi că doi dintre copii par să aibă aptitudini de afaceri. Îi încurajați în vreun fel?

– Îi sprijin pe toți, ca mamă, să aibă o dezvoltare cât mai armonioasă. Consider că putem contribui cel mai mult în zona aceasta emoțională, de formare de caracter, de împărtășire a viziunii despre lume, a valorilor… Cum viața mea este împărțită doar între muncă și familie, ei sunt uneori expuși la date privind munca mea.

Dar, cum cel mai mare dintre copii nu are decât 11 ani, nu cred că cel mai important pentru ei este să afle cum se fac afacerile în 2020. Oricum nu ar fi relevant pentru epo­ca în care ei vor fi maturi, peste 20-30 de ani. E ca și cum i-aș învăța istorie.

– Dacă ar fi să le dați ceva copiilor din co­pi­lăria dumneavoastră de la Tulcea, ce ar fi?

– Acea libertate de mișcare, în sensul de securitate fizică și de posibilitate de a explora mediul înconjurător. Lucrurile s-au schimbat. Când generația mea era la vârsta copilăriei, nu exista decât foarte puțin conținut digitalizat. Stăteam foarte mult pe afară, ne jucam, experimentam, vorbeam.

– Ați vrea să stea mai mult pe afară…

– Da. Cred că e bine să stai pe afară și să încerci lucruri pentru care ești făcut. Te ajută să le înveți ușor. I-ar ajuta să învețe mai mult din natură, biologie, să vadă păsări, să observe, iar asta să se integreze frumos și cu procesul lor de învățare, nu doar să bată câmpiile ca pe vremea lui Creangă. Aș mai vrea ca procesul educativ să fie mult mai aplicat și mai puțin teoretic. În ultima perioadă, a devenit excesiv de teoretizat.

„MĂ LUPT PENTRU FIECARE 20 DE MINUTE“

– Cum este echilibrul dintre muncă și familie?

– „Cum“ sau „cât“? La întrebarea „cum?“, v-aș răspunde că în momentul în care ai ple­cat de acasă s-a terminat timpul cu familia, iar când ai plecat de la birou s-a terminat timpul profesional. În general, încerc să fiu disponibilă pentru business când sunt la birou și când e nevoie de implicarea mea directă. Evit, pe cât pot, inefi­ciențele de timp, adică nu prea călătoresc, stau doar la birou.

De obicei, când călă­toresc, o fac împreună cu familia, adică e ca și cum aș fi acasă, doar că mi-am luat casa cu mine. Elimin din program tot ce nu-mi solicită prezența. Tot ce se poate, în­cerc să fac la distanță. Mă lupt pentru fiecare 20 de minute, 50 de minute. E mai mult „cât“ decât „cum“. „Cum“ e că nu te uiți la telefon, la calculator, la orice îți distrage atenția. Iar „cât“ e cam jumătate-jumătate.

– Dacă ar veni cineva la dumneavoastră cu un business plan de două pagini, cum a fost cel pentru Vivre, ce ați face?

– Întrebarea, din punctul meu de vedere, este dacă aș investi în mine de atunci. Răs­punsul este că da, aș investi, pentru că nu ar fi o investiție într-un business plan de două pagini, ci în determinarea mani­festă la mine de mic copil, de când îmi spuneau profesorii că m-am născut inde­pendentă.

Aș investi în determinarea asta de a găsi soluția. O atitudine pe care unii o definesc drept energie, iar alții, ca pe o afinitate pentru putere și decizie. De fapt, este o doză mare de automotivație și de curiozitate.

Curiozitatea a venit la pachet cu o mare disponibilitate de a mă schimba și de a schimba oamenii din jurul meu. Cu umilința de a-ți accepta limitările și cu dorința de a delega pentru că, dacă tu știi că nu poți să faci, te bucuri când altcineva îți face. Toate astea au legătură cu cine sunt eu de dinainte de a fi în business. Și aș investi în mine pentru că încă îmi place de mine.

– Luați în calcul să plecați din România?

– Eu sunt cumva plecată din România tot timpul. Sau, dacă vreți, nu sunt niciodată cu totul în România, pentru că sunt parte dintr-o familie internațională. Soțul meu a venit târziu în România, când avea deja peste 30 de ani și avea în spate o carieră și legături puternice cu țara lui de origine, unde lăsase familia. Călătorim mult acolo, copiii merg acolo. Trăim cu adevărat o viață internațională: pe jumătate români, pe jumătate irlandezi.

Adevărul este așa: trăim într-o casă localizată în București, dar conversațiile noastre, călătoriile noastre, aspirațiile noastre nu sunt legate numai de locul ăsta și nu cred că el e cel mai bun sau singurul. Nu mă simt legată de glie. Sunt legată doar de identitatea mea, ca româncă.

Aș pleca după copii, oricând, oriunde în lume. Mă mai întreabă maică-mea ce aș face dacă unul dintre copii ar sta în Canada, al doilea în Australia, iar al treilea în Japonia. Aș sta pe la fiecare câte o săptămână sau poate câte o lună. Asta e important: unde sunt cei dragi. De vorbit, voi vorbi, indiscutabil, toată viața, în româ­nește. E mult mai important decât unde stau.

„CONFORTUL ȘI O UTILIZARE UȘOARĂ“

– Ce fel de mobilă vă place? Care e stilul dum­neavoastră în decorațiuni?

– Sunt clasică în alegeri. Îmi plac lucrurile confortabile, cu prezență puternică, cu accente artistice, eclectice. Îmi plac accentele de culoare. Am făcut artă și am un suflet sensibil la artiști precum Van Gogh, Klimt, culori puternice, dar doar în accente. Îmi place mobila clasică, îmi place lemnul, combinația între clasic și culoare, dar culoarea să fie mai curând în zona decorativă.

– Cum ar arăta casa dumneavoastră ideală? Ca din reviste? Ori ați prefera ceva mai tra­dițional?

– Un mix funcțional. Pe mine mă inte­re­sează confortul și o utilizare ușoară. Mă atrag funcționalul și modernismul în uti­li­tăți, în sistemele de încălzire și de răcire, de curățare, ca arhitectură sunt destul de clasică. Iar asta este legat și de stadiul meu actual, de mamă cu copii mici.

Nici nu mi-aș putea permite să mă gândesc să stau într-o casă numai sticlă și metal. Ar fi ne­po­trivită pentru cel puțin jumătate din familia mea.

Ascensiunea Monicăi Cadogan

Parte din juriul emisiunii „Imperiul leilor“, Monica Cadogan a devenit cunoscută datorită magazinului online Vivre.ro.

• Tulceancă. Monica Cadogan s-a născut pe 19 martie 1981, în județul Tulcea.
• Formație. A absolvit Fa­cultatea de Finanțe-Bănci, la Academia de Studii Econo­mice din București, în 2003.
• Startul. S-a implicat prima oară în afa­ceri la 17 ani, provocată de tatăl ei.
• Vivre. Monica Cadogan a pornit Vivre.ro în 2012, cu care a făcut după un an primul mi­li­on de euro. Șase ani mai târziu, Vivre.ro era deja cel mai mare magazin online de mobilă și deco­ra­țiuni din Europa de Sud-Est. Vivre.ro are în prezent peste 7.000 de furnizori din nouă țări: România, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Cehia, Croația, Polonia și Grecia.

FOTO: Laszlo Raduly

Acest articol a apărut în numărul 85 al revistei NewMoney