Infamii de presă

Publicația americană National Enquirer, cu aproape un veac în care a desăvârșit fabricarea, falsificarea, trunchierea și răstălmăcirea informației, a fost vândută. Deținătoarea, A360 Media, a ajuns la o înțelegere financiară cu VVIP Ventures, un joint-venture între compania de media digitală Vinco Ventures și firma Icon Publishing. Pare doar o știre obscură de media americană.

National Enquirer fusese scoasă la vânzare de multă vreme, însă, paradoxal pentru un titlu de succes internațional, cumpărătorii nu s-au înghesuit. Dar decisiv pentru această reticență nu a fost istoricul țipător al tabloidului viu colorat, ci un detaliu care a umplut paharul: practica jurnalistică intitulată catch and kill – prinde și ucide. Asta înseamnă să prinzi un subiect, să cumperi drepturile de publicare ale acestuia și să-l îngropi, nepublicându-l. Fix asta a făcut National

Enquirer pe timpul campaniei prezidențiale din 2016, când a plătit 150.000 de dolari pentru a achiziționa drepturile exclusive asupra poveștii unui fost model Playboy, Karen McDougal, care ar fi avut o relație cu Donald Trump. Articolul n-a mai apărut.

Poveștile publicate în prima revistă de interes general care a pătruns în standurile de presă ale supermarketurilor americane sunt la fel de infame precum metoda de a îngropa un subiect în bani. Zeci de ani, angajații publicației au smuls și au încropit informații, în absența oricărei etici jurnalistice sau a scrupulelor. Au tocmit iscoade, au contrafăcut și plantat probe, au mituit rudele și angajații subiecților, au cumpărat un zbor Concorde doar pentru a sta lângă Tom Cruise și a obține o simplă declarație, au infiltrat un reporter deghizat în general rus la Pentagon și unul costumat în gorilă la Grădina Zoologică din Baltimore. Au scormonit în gunoi, au adulmecat subiecte fetide, au pus capcane lipicioase, au inițiat bârfe zemoase. Dacă a fost nevoie să folosească un submarin pentru obținerea unei informații, au făcut-o.

CIOCLI CELEBRI. Două decese ale unor celebrități mondiale au adus notorietatea globală a publicației care a terfelit reputația ocupației de jurnalist (deși nu tot ce făcea Enquirer în presă era greșit, dovadă, adagiul „Nu plictisiți publicul! Fiți conciși!“): moartea regelui Elvis Presley și cea a prințesei Grace de Monaco.

În 1977, la dispariția lui Elvis, 100 de reporteri de la National Enquirer au plecat la Graceland. Unul dintre ei a obținut o exclusivitate mondială: singura poză cu Presley în sicriu. Cu 18.000 de dolari plătiți unui verișor al lui Elvis, au înregistrat cel mai mare succes de tiraj din istoria revistei – 6,5 milioane de exemplare.

În 1982, la decesul prințesei Grace, o echipă de circa 25 de persoane de la Enquirer a zburat de urgență la Paris, unde a făcut joncțiunea cu nouă surse, plătite ca informatori, și s-a plecat la Monaco. L-au cumpărat, cu 15.000 de dolari, pe grădinarul care o găsise când încă era vie (apoi a fost extras din oraș, conform procedurii standard cu sursele „0“). După care a fost achiziționat un model de mașină similar cu cel în care avusese accidentul prințesa, a fost transformat în epavă, iar rezultatul înscenării a fost pus pe copertă. Întreaga operațiune a costat 150.000 de dolari, dar a meritat: noua exclusivitate mondială a vândut aproape șase milioane de exemplare.

UN PRECEDENT ISTORIC. Oricât s-ar bucura să fie creditați cu recordurile mizeriei publicistice, cei de la National Enquirer n-au brevetat mișelia în presă. Doar au făcut-o deosebit de profitabilă.

În 1898, la moartea lui Otto von Bismarck, om de stat prusac și unificator al Germaniei, doi oameni de presă au încercat să dea o lovitură similară celor amintite. Cu mult înainte ca noțiunea de paparazzi să apară în filmul „La dolce vita“, Max Priester și Willy Wilcke, doi fotografi profesioniști, l-au mituit pe Louis Sporcke, grădinarul „cancelarului de fier“, au pătruns în locuință și l-au fotografiat după ce decedase. Cei doi au încercat să vândă marfa printr-un anunț în publicația Tägliche Rundschau: „Pentru singura fotografie a lui Bismarck pe patul de moarte, realizată la câteva ore după deces, imagine originală, se caută un cumpărător sau un publicist“. Un anume Baltz, șeful unei case editoriale, a pregătit 30.000 de mărci și a promis 20% din profitul vânzării imaginii. Cu o singură condiție, obținerea acceptului din partea familiei.

Rivalul generosului investitor, un anume Mennell, i-a denunțat pe fotografi. Verdictul justiției, după ce s-a ajuns la concluzia că fotografii nu acționau în interesul publicului german, ci al lor personal: cinci luni de închisoare pentru Sporcke și pierderea titlului de grădinar, opt luni pentru Wilcke și pierderea titlului de fotograf, cinci luni pentru Priester (a murit la 45 de ani, într-un ospiciu). Materialul incriminat n-a apărut. De fapt, a apărut, o jumătate de veac mai târziu, în Frankfurter Illustrierte, dar asta-i altă poveste.

Problema, revenim în prezent, e că – publiciștii Jane și Michael Stern au enunțat-o cel mai bine – „National Enquirer a ajuns Las Vegasul jurnalismului. Știi că a fost construit cu bani murdari și prost-gust, dar acum e curat și sigur pentru toată familia“. Așa că știrea nu e că se vinde o publicație infamă. Ci că infamiile vând.