Încotro se îndreaptă România?

Inițial, am vrut să scriu un articol cu titlul „Încotro se îndreaptă Turcia?“. M-am și așezat la masa de scris și am început să analizez declarațiile preșe­din­telui Recep Tayyip Erdog˘an de la finalul întâlnirii de la Soci, din 29 septembrie, cu omologul său rus, Vladimir Putin. Importanța subiectului nu cred că mai trebuie justi­ficată, în condițiile în care Turcia face încă un pas semnificativ de apropiere față de Rusia. Apoi m-am oprit brusc, întrebându-mă de ce scriu? Care poate fi interesul cititorului român pentru un subiect de politică externă, altul decât de cul­tură generală, în condițiile în care propria noastră țară se zbate într-o izolare externă ca niciodată înistoria ei recentă?

RODUL INDIFERENȚEI ȘI AL SUPERFICIALITĂȚII. Această izolare este în același timp rodul indife­renței și al superficialității cu care sunt tratate nu numai subiectele de politică externă, dar și ceea ce ar trebui să țină de politica statului român. Însuși președintele țării, Klaus Iohannis, recunoștea că „sta­tul român a eșuat în a-și proteja cetățenii“, cu referire la tragedia de la Constanța. Dar putem spune și că „statul român a eșuat“ în a oferi un viitor în țară pentru câteva milioane de români care își câș­tigă existența lucrând ca sezonieri în Spania, având grijă de bătrânii din Italia, lucrând pe planta­țiile de sparanghel din Germania. De asemenea, pu­tem spune și că „statul român a eșuat“ în a-și afirma rolul istoric în regiunea în care se află, în Uniunea Europeană.

În aceste condiții, ce rost are să scriem despre Turcia, despre noile alianțe din Indo-Pacific, despre criza relației transatlantice? Ce rost are, în condițiile în care statul român nu mai are planificare politică, nici cultura rezultatelor, nici strategii serioase, multianuale, și tot mai puțini oameni care să își asume po­zițiile pe care le dețin în stat altfel decât simplă ascensiune socială?

Am citat până la refuz spusele marelui diplomat Nicolae Titulescu, „dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă“, care ilus­trează cum nu se poate mai bine legătura directă dintre politica internă a unui stat, despre starea societății și capacitatea de proiecție în exterior, capacitatea de a fi considerat interlocutor pe scena internațională.

În timp ce statul român și elitele sale se zbat în crize politice interne, alte state se dezvoltă, își construiesc o prezență în regiunea în care statul român ar fi trebuit să fie actorul central, ba mai mult, își con­struiesc influența chiar pe teritoriul statului ro­mân – cazul Ungariei care are programe pentru fermierii din Transilvania, care finanțează cluburi de fotbal în județele transilvane și renovează școli și grădinițe.

Am scris deja despre concesiunea ungară de la Trieste, care va crea o adevărată poartă mari­timă în proximitatea României, rol care ar fi trebuit să fie asumat de Constanța. În presa noastră s-a scris incomplet despre contractele pe termen lung ale Ungariei cu Gazprom, fără a se răspunde la întrebarea „de ce?“. Simplu: pentru că Ungaria se indus­trializează, atrăgând investitori care au nevoie de energie, de prețuri competitive la energie. În presa noastră nu s-a scris deloc despre achiziția recentă a unei părți a Auchan de către statul ungar, în numele dezvoltării unui lanț național de mari suprafețe de desfacere, astfel încât produsele made in Hungary să fie privilegiate și să reprezinte un instrument de sti­mulare a producției interne.

Dacă ne uităm la alte țări din regiune, bunăoară la Cehia, observăm că aceasta a fost printre primele ale Uniunii Europene care au accesat fonduri prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), încă la sfârșit de august. În schimb, România și-a per­mis să piardă câteva luni, în condițiile în care avem nevoie mai mult decât Cehia de asistență financiară europeană, de spitale și alte infrastructuri critice, de dezvoltare.

NICIO VIZITĂ-EVENIMENT LA BUCUREȘTI. În ace­lași timp, în ultimii șapte ani nu am avut nicio vizită la București de cancelar german, de prim-ministru francez sau președinte sau ministru de externe fran­cez, nicio vizită de președinte sau de vicepreședinte american, nicio vizită de premier sau ministru de externe britanic sau de premier italian, de secretar de stat american. Pentru a aminti numai de zona occidentală, întrucât de tot ceea ce există la Est sau la Sud nu ne mai interesează, dialogurile cu Rusia, China, Iran fiind considerate adevărate tră­dări și devieri de la parcursul euroatlantic.

Și atunci cum să nu am un sentiment de inutilitate când caut să analizez subiecte de politică externă? Cum să nu avem toți acest sentiment de inutilitate, întrucât orice subiect extern este analizat de noi având în minte impactul sau oportunitatea pentru propria țară? Iată de ce întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în această perioadă este „încotro se îndreaptă țara noastră?“.