„În tăcere”: un film chinuitor despre maltratarea creștinilor din Japonia, marca Martin Scorsese

Pentru ultimul film al lui Martin Scor­­sese trebuie să ai mintea limpede și sufletul ușor. „Silence“ te provoacă să–ți pui întrebări chinui­toare despre puterea credinței.

Chiar dacă nu știi mare lucru despre iezuism, catolicism, budism, inchiziție, înțelegi încă din primele secvențe ale filmului că „Silence“ este despre puterea credinței. Cu o acțiune plasată în seco­lul al XVII-lea, în perioada în care preoții iezuiți propovăduiau, pe tărâmuri bu­diste, catolicismul, filmul lui Scorsese, adaptat după cartea cu același nume a unui japonez romano-catolic (Shusaku Endo), insistă pe un aspect interesant: tăcerea chinuitoare a lui Dumnezeu, care îl poate pune la îndoială chiar și pe cel mai fervent credincios.

Secrete. Douăzeci și cinci de ani i-au luat lui Martin Scorsese ca să realizeze acest film, al treilea din trilogia dedicată unor figuri religioase, precum „The Last Temptation of Christ“ (despre tentațiile lui Iisus Hristos) și „Kundun“ (despre cel de-al 14-lea Dalai Lama). Filmat în întregime în Taiwan (dar cu acțiune des­fă­șurată în Nagasaki, Japonia), „Silence“ este despre așa-numiții Kakure Kirishitan, „creștini ascunși“, care, în perioada Edo (epocă cuprinsă între 1600 și 1868, când societatea japoneză se afla sub conducerea shogunatului Tokugawa), își țineau în secret convertirea la catolicism. Mult spus secret, pentru că erau atât de puțini (majoritatea țărani), ascunși prin satele și pădurile japoneze, încât „inchizitorul“ (care era, de fapt, guvernatorul Japoniei, Issei Ogata) îi găsea aproape pe toți, pedepsindu-i cu moartea pe cei care nu-și recunoșteau convertirea și eliberându-i pe cei care dezavuau public noua credință (prin scuiparea și călcarea unei imagini cu Iisus Hristos). Sunt mulți cei care rezistă tentației ajungând să moară în chinuri înfiorătoare, sunt și mai mulți cei care trădează (cel puțin formal) credința nou adoptată. Asta este în fond miza filmului: credință asumată total (ceea ce în­semna, în Japonia acelei epoci, moar­tea) versus credință ascunsă (ceea ce ar putea însemna, în orice epocă, pierderea sufletului).

Îndoieli. Este faptul de a-ți ține în secret sau de a-ți nega credința (atunci când ești forțat), o înfrângere a ființei? Îți pui această întrebare încă de la înce­putul filmului, când doi preoți portughezi – Rodrigues (Andrew Garfield) și Garrpe (Adam Driver) – refuză să creadă zvonurile conform cărora maestrul lor spiritual, Cristóvão Ferreira (Liam Neeson), plecat de mulți ani în Japonia pentru propovăduirea catolicismului, s-ar fi lepădat de credința lui convertindu-se la budism.

Rodrigues și Garrpe pleacă în Japonia pentru a-și găsi maestrul și pentru a dez­minți o poveste pe care ei o cred ab­surdă. Drumul este plin de pe­ricole și de încercări pentru cei doi, care desco­peră, odată ajunși acolo, extraor­di­nara credință a unor oameni simpli, care mor cu gândul la Paradisul promis de Dumnezeul creștinilor. Îi alină cu ru­găciuni și spovedanii, îi iartă pentru gre­șeli repe­tate (cum este Kichijiro, pescarul bețiv care le este călăuză, care se leapădă, pre­cum Petru, de nenumărate ori de Dumnezeu și care-i vinde, precum Iuda, pentru câțiva arginți).

Rodrigues și Garrpe se simt privile­giați că au ajuns într-un astfel de loc, unde, ca într-un fel de drum al crucii, își vor putea dovedi tăria credinței, însă aceștia se simt, în același timp, neputin­cioși, pierduți, dis­perați. Asistă, în tă­ce­re, la nenumărate persecuții. Așteaptă, în tăcere, un semn de la Dumnezeu. Îndură în tăcere. Se roagă în tăcere. „Cum pot explica eu tă­cerea Lui acestor oameni“, se întreabă, la un moment dat, Rodri­gues, cuprins de deznădejde. El îi încu­rajează pe cei prigoniți să-și salveze viața dezicându-se de credința lor în fața „inchizitorului“. Unii o fac, însă cei mai mulți, nu. Este frapant să vezi că tocmai un preot re­comandă compromisul în locul sacrifi­ciului, însă exact acest lucru îl face pe Rodrigues mai uman, mai apropiat de realitatea lui ime­diată decât de idealismul cu care a trăit până atunci.

Contraste. Violența, prezentă aproape în orice film al lui Scorsese, este nelip­sită și aici. Creștinii sunt puși în pă­turi de paie și arși de vii, sunt răstig­niți (aluzie la Martiriul celor 26 de sfinți ja­ponezi, ce a constat în pedepsirea, pe 5 februarie 1597, a 26 de catolici japo­nezi, cu vârste cuprinse înte 12 și 64 de ani) sau atârnați cu capul în jos cu o incizie făcută în cap, astfel încât să sânge­reze până la moarte. Așa a fost torturat Ferreira care, ajungând să înțeleagă că Japonia este o imensă „mlaștină în care creștinismul nu poate prinde rădăcini“, renunță (public) la religia lui. Nu același lucru îl face și preotul Garrpe, care re­fuză să-și nege credința murind în numele ei. Contrastele sunt peste tot, de la gesturi, mimică și până la comportament.

Aparențe. Chipul japonezilor conver­tiți nu trădează niciun sentiment (fapt remarcat de cei doi misionari încă din momentul în care au ajuns în Japonia), în timp ce fervoarea lui Garrpe și Rodri­gues este vizibilă în orice gest și privire. Iezuiții își pun în pericol viața ca să ducă creștinismul în Japonia, în timp ce bu­diștii japonezi vor să-l stârpească la fel ca pe cel mai cumplit dușman. Dife­ren­țele dintre lumea creștină și cea bu­distă sunt enorme, iar o mână de creș­tini nu le pot topi nici cu cea mai ar­zân­dă cre­dință. Credință care, la persona­jele lui Scorsese, nu poate fi măsurată prin comportamentul lor exterior.

Mulți care scuipă imaginea cu Iisus continuă să se roage în secret. Ferreira, acuzat de apostazie (renunțarea formală la o anu­mită religie), este acum preot budist și scrie tratate anti-creștinism, dar, în adâncul lui, a rămas catolic; Rodrigues, care, după ce este închis și torturat, devine el însuși un budist, ajunge să moară ținând în mână o amuletă creș­­tină. Una din provocările filmului este tocmai aceasta: de a-l citi ca pe o po­veste despre oameni care-și pierd reli­gia sau ca pe o poveste despre triumful secret al unor credincioși, care au făcut față cum au știut mai bine unor epoci nefavorabile.

O meditație asupra credinței, filmul „Silen­ce“ sădește în tine îndoieli adânci, te provoacă să te imaginezi în locul unor creștini greu încercați, lăsându-te cu o întrebare chinuitoare: este „teatrul public al credinței“, cum îl numește The Guar­dian, mai important decât o înțe­le­gere secretă cu un Dumnezeu care tace?

FOTO: Cinemagia