În noua ordine mondială

A spune că trăim într-o nouă ordine mondială a devenit un lucru aproape banal. A și defini ce anume înseamnă această nouă ordine devine însă ceva mai dificil. Și mai greu este să plasăm România în evoluțiile strategice care au dus la schimbarea ordinii mondiale de care vorbim. Rămânem încă atașați discursului lumii bipolare – un Vest unitar care se opune Estului. Ne este încă dificil să acceptăm că importanța unei țări pe arena internațională este dată în primul rând de dezvoltarea ei economică, mai puțin de „poziția geostrategică“. Nu degeaba marele diplomat Nicolae Titulescu afirma „dați-mi o bună politică internă, ca să vă dau o bună politică externă!“.

E despre voință. Noua ordine mondială înseamnă a world of the unthinkable, după cum aprecia Joshua Cooper Ramo, fostul editorialist de la revista Time (1). Este, de fapt, o lume a alianțelor cu geometrii variabile în care țări ca Turcia pot rămâne în NATO și, în același timp, pot dezvolta o cooperare strategică cu Federația Rusă. Este o lume uni-multipolară în care Statele Unite continuă să rămână fără îndoială marea putere dominantă, dar care trebuie să facă loc noilor poli de putere – Federația Rusă, China și cuplul franco-german. Divergențele dintre Franța și Germania, pe de o parte, și Statele Unite pe de alta, pe tema tratatului transatlantic de liber schimb ar trebui să ne dea de gândit că în lumea de azi nimeni nu este dispus să își sacrifice propriile interese doar în numele unor idei.

Lumea de azi este o lume în care doar capacitatea economică, aceea de a genera idei și voința de a juca un rol într-o alianță plasează țările în centru, în spații intermediare sau, pur și simplu, în zonele periferice ale sistemului internațional. Noua ordine implică și deplasarea centrului de greutate al lumii în regiunea Asia-Pacific, dar simpla evocare a tradiționalelor relații de prietenie cu China nu este suficientă pentru a face din România o țară care să fie cuprinsă în acest nou curent al istoriei.

Orientul Mijlociu și Apropiat continuă, în noua ecuație, să fie o regiune cu un rol-cheie în sistemul internațional. Din păcate, amintirea perioadelor de glorie în care țara noastră era adepta conciliatorismului arabo-israelian, exporta tehnologie sau construia infrastructuri, nu este un argument suficient pentru România să fie luată în calcul nici măcar în calitate de furnizor de expertiză al Uniunii Europene.

Într-o lume în care alianțele și organizațiile internaționale sunt „multiplicatoare de putere“ poate că România ar trebui să renunțe la paradigma „ajutorului frățesc“ din partea țărilor mai mari. Altfel spus, prezența militară permanentă a unei țări sau investițiile alteia nu reprezintă un ajutor dezinteresat, doar în numele unor valori și doar pe motivul solidarității transatlantice sau doar in numele unitatii europene.

Eventuala creare a Statelor Unite ale Europei sau aprofundarea integrării europene evocate de mai mulți politicieni români drept soluție miraculoasă nu va elimina inegalitatea dintre națiunile membre, privilegierea intereselor unora și marginalizarea intereselor altora, satelizarea economică și strategică a unor țări UE care nu au investit în dezvoltare sau care nu au voința de a juca vreun rol. Existența unor grupuri mai mult sau mai puțin formalizate – cuplul franco-german, Triunghiul de la Weimar, grupul de la Visegrad sau tentativele de constituire a unui triunghi franco-germano-italian – ar trebui să ne dea de gândit cu privire la felul în care interesele românești sunt luate în calcul în UE.

Rămâne de asemenea de analizat și cât de productivă este încercarea de capitalizare electorală a emoțiilor colective cu privire la diverse teme de politică externă: Schengen, relația cu Rusia, Republica Moldova, relațiile strategice cu SUA etc.

În noua ordine mondială, pentru a reuși, istoria trebuie să fie un magister vitae și nu un factor care să ne orbească sau un obstacol în calea dialogului și a deschiderii.

Meteorologia momentului. Vorbind despre emoții colective și despre felul în care este percepută lumea într-o țară anume, academicianul Thierry de Montbrial are dreptate să aducă în discuție atât calitățile, cât și trăsăturile populației țării respective. Acestea se referă la reacțiile unei comunități umane (opinia publică) în diferite momente ale istoriei: felul în care se manifestă opinia publică reprezintă condițiile meteorologice ale momentului. Desigur, este rolul establishmentului și al liderilor de opinie să imprime populației un semnal care să o facă să se comporte rațional, să perceapă cât mai bine realitatea lumii, căci noua ordine mondială înseamnă înainte de toate adaptare, dar nu atât pentru a participa, cât pentru a supraviețui.

 

1. Joshua Cooper Ramo, L’âge de l’impensable. Comment s’adapter au nouveau désordre mondial, Paris, JC Lattès, 2010.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.