Războiul din Ucraina a însemnat eșecul politicii către Est a Germaniei. Robusta cooperare cu Rusia, dezvoltarea unor proiecte energetice comune, intenția de a ajunge la aranjamente care să ia în calcul și obiectivele regionale ale Rusiei (formula Steinmeier de simplificare a aplicării acordurilor de la Minsk, încercarea de a trece unele măsuri care să legitimeze autoritățile separatiste din Transnistria, să creeze precedente care să ducă spre federalizare – atunci când misiunea OSCE din Moldova a fost condusă de un diplomat german, aceasta încerca să determine Chișinăul să recunoască fie plăcuțele de înmatriculare transnistrene, fie diplome de studii emise în numele autorităților autoproclamate de la Tiraspol), politica energetică bazată strict pe interese naționale germane și acțiunile intense la nivel european pentru forțarea partenerilor de a adopta același model energetic (aduc aminte numai galvanizarea unei întregi coaliții de state împotriva industriei nucleare civile, chiar dacă acest lucru s-ar fi făcut în detrimentul unor state precum Franța, România etc.) – toate acestea îi sunt astăzi reproșate.
Dar politica germană către Est ar merita o trecere în revistă mult mai amplă, poate de la responsabilitatea în fața istoriei a felului în care s-a implicat în destrămarea fostei Iugoslavii (ceea ce ne arată că Germania are totuși permanențe în memoria sa istorică), prin recunoașterea unilaterală a independenței Sloveniei și Croației fără consultarea aliaților american și francez, fără nici cel mai mic interes spre a asigura un proces politic al tranziției iugoslave spre state independente și care ar fi limitat violența și problemele vizibile până în zilele noastre.
PREFERINȚA PENTRU ORBÁN. Rămâne de analizat pentru istorie dacă în spatele libertății de mișcare a Ungariei nu se află Germania, căci este greu de crezut că o țară de dimensiunile vecinilor noștri de la vest are capacitatea de a traversa atâtea linii roșii fără a risca sancțiuni dure. Un răspuns al acestei susțineri se află poate și în numărul investițiilor germane care îl fac pe Viktor Orbán să nu se lase prea mult impresionat de amenințările cu tăierea fondurilor europene. De altfel, Orbán a fost și unul dintre puținii premieri din Est, dacă nu chiar singurul, primit de cancelarul Olaf Scholz, ceea ce arată și o anumită preferință care vine și pe fondul strategiei regionale a Poloniei, considerată la Berlin concurentă.
Acum câțiva ani numai, fără nicio consultare prealabilă cu aliații europeni și fără a încerca să dezvolte un mecanism de gestionare a situației cu Grecia și celelalte țări balcanice, guvernul german a invitat un milion de refugiați sirieni să vină cu titlu de măsură umanitară, deși alături se aflau și interese demografice și economice.
Având în vedere toate acestea, decizia Germaniei de a aloca 100 de miliarde de euro, peste bugetele militare deja prevăzute, cu scopul de a avea „prima armată convențională a Uniunii Europene“, trebuie privită cu toată atenția, mai ales că aceasta se face în paralel cu detașarea de Franța, aspect revelat de denunțarea programelor comune de cooperare militaro-industrială. Desigur, mulți vor spune că este necesar ca Germania să-și asume mai multe responsabilități în securitatea și apărarea europene.
Totuși, este important ca o asemenea evoluție să fie analizată și din perspectiva echilibrelor din interiorul Uniunii Europene. Germania este deja prima putere economică a continentului. Prin poziția sa centrală în geografia comunității economice, este și o placă turnantă a schimburilor. Este și prima putere demografică a blocului comunitar. Ruperea sau cel puțin subțierea echilibrului cu Franța (Germania era echilibrată de Franța prin forțele armate, arsenalul strategic, prezența ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și diplomația globală) va bulversa întreaga arhitectură europeană. Este și de neînțeles adoptarea acestui vast plan de înarmare și de retragere din anumite programe militaro-industriale comune, în condițiile în care Berlinul este legat de Paris prin Tratatele de la Elysée și Aachen, ultimul afișând obiectivul unei cooperări întărite și în domeniile militar și securitar.
Această strategie a Berlinului trădează și viziunea sa foarte ierarhizată în ceea ce privește cooperarea europeană. Rezultatul va fi o și mai mare competiție cu statele care vor fi nemulțumite de tulburarea acestui echilibru, în primul rând Franța, dar și Italia și Polonia, ceea ce va afecta coeziunea europeană și închegarea unei culturi strategice comune.
„O POZIȚIE CONDUCĂTOARE“. Cuvintele cancelarului Olaf Scholz pot servi cel mai bine drept concluzie: „Să fim foarte clari, Germania este gata să ia o poziție conducătoare pentru protecția continentului european. Fiind țara cea mai populată, având economia cea mai puternică din Europa și fiind poziționată în inima continentului, armata noastră trebuie să devină pivotul apărării europene și să fie cel mai bine echipată“.
