Gaze de luptă: Deficitul de gaz de pe piața mondială a repus o armă puternică în mâinile președintelui rus Vladimir Putin

Deficitul de gaz natural pe piața mondială a repus o armă puternică în mâinile președintelui rus Vladi­mir Putin. Cum va gestiona Europa un gest radical al Rusiei – întreruperea completă a furnizării de gaze? Mai bine decât s-ar aștepta mai toată lumea, cred unii.

O dată la patru ani, rețeaua europeană a operatorilor de transport și de sistem de gaze naturale (ENTSOG) simulează dezastrul, pe scenarii. În cel mai recent exercițiu de acest gen, inginerii ENTSOG au luat în calcul 20 de astfel de scenarii și au ajuns la concluzia că infrastructura de gaz paneuropeană este suficient de flexibilă pentru a securiza furnizarea cu gaz pentru statele membre. Mare bucurie la acel moment. Dar exact spectrul care amenință acum Europa nu a fost analizat, țin să remarce britanicii de la The Economist.

Așadar, ce se întâmplă dacă Putin invadează din nou Ucraina, Occidentul pedepsește invazia cu sanc­țiuni, iar liderul rus se răzbună și închide toate conductele care aduc gaz rusesc în UE (și asigură cam o treime din tot gazul consumat în Europa)?

Gândirea tuturor a fost că o oprire completă este de neconceput. Thane Gustafson, autorul cărții „Klimat“, observă că, nici la apogeul Războiului Rece, fosta Uniune Sovietică nu a închis complet exportul de gaze naturale. Și nici în disputa din 2009 cu Ucraina, când afectată (temporar) a fost doar furnizarea care tranzita teritoriul ucrainean. Pe de altă parte, o închidere totală nu mai este chiar de neconceput, o spune chiar Gustafson.

Spre deosebire de predecesorii săi sovietici, preșe­din­tele rus își permite costul unui scurtcircuit în fur­ni­zarea cu gaz. Jaime Concha, de la Energy Intelligence, o revistă a industriei de profil, a făcut și câteva calcule, fără a ține cont de penalități și luând în consi­derare prețul mediu zilnic din al patrulea trimestru al anului trecut – o suspendare totală a gazului furnizat către Europa ar aduce grupului Gazprom pierderi zilnice între 203 și 228 de milioane de euro. Dacă embargoul ar dura trei luni (avantajul lui Putin scade puternic în primăvară, când cererea de gaz se reduce cu 60% comparativ cu nivelul din ianuarie), atunci pierderea s-ar cifra la aproape 20 de miliarde de dolari.

Pentru fosta URSS, o astfel de pierdere ar fi fost o lo­vitură devastatoare, pentru că economia sovietică se baza pe valuta obținută din exportul de gaz în Occi­dent. Numai că Rusia are astăzi rezerve solide valutare, de aproape 600 de miliarde de dolari, ceea ce ar ajuta-o să absoarbă o astfel de pierdere. Ba, pe termen scurt, ar putea chiar să-i sporească profitul. Ame­nin­țările cu invadarea Ucrainei au dus la explozia prețului la gaz și la țiței (cel din urmă având ponderea decisivă în veniturile Rusiei).

Dacă nu va izbucni războiul, banca americană JPMor­gan Chase anticipează că această explozie a cotațiilor va duce profitul operațional al Gazprom la peste 90 de miliarde de dolari (de la 20 de miliarde de dolari, cât a fost în 2019).

Reziliența

Întrebarea este cât va suferi Occidentul dacă Rusia își va folosi arma gazului? Dacă întrerupe­rea va fi limitată doar la tranzitarea teritoriului ucrainean ca în 2009 (și deja livrările sunt la jumătate față de nivelul din ultimul an), restul Europei se va des­curca.

Dar dacă taie gazul către toată Europa? Vor exista inevitabil niște blocaje, resimțite mai ales de Slovacia, Austria, părți din Italia, admite David Victor, de la Universitatea din California. Dintre marile state europene, Germania este însă cea mai vulnerabilă. Pe fondul demersului accelerat de închidere a centralelor pe cărbune, dar și al deciziei pripite (la presiunea accidentului de la Fukushima) de a închide și centralele nucleare, a ajuns dependentă de gazul natural. Și este cel mai mare consumator european de gaze – o pă­trime din consumul total de energie, pe care Rusia îl acoperă în proporție de aproape 50%.

Vestea bună este că sistemul energetic european este mai rezistent decât era la momentul crizei din 2009. Andreas Goldthau, de la Universitatea din Erfurt, arată ce e diferit astăzi – măsurile luate pentru întă­ri­rea concurenței (interzicerea revânzării gazului natural) au mai slăbit strânsoarea Gazpromului. Rețeaua densă de interconexiuni leagă azi țări înainte izolate.

Un alt motiv este gazul natural lichefiat (GNL). In­ves­tițile masive în fabricile de regazificare fac ca Europa să aibă o capacitate mare nefolosită (azi func­țio­nează la 50% capacitate), astfel că ar putea înlocui aproape două treimi din importurile rusești de gaze. Factorul limitator nu este capacitatea, ci aproviziona­rea lor cu GNL. Ar fi nevoie de timp pentru a extinde ca­pacitatea de producție și export, așa că șansa Euro­pei ar fi să obțină transporturi de GNL care inițial aveau altă destinație (în octombrie și decembrie 2021, o armată de vapoare cu GNL care ar fi trebuit să ajungă în Asia au ajuns în Europa, ceea ce a dus implicit la scă­derea importurilor de gaz rusesc. Potrivit unor proiecții ale lui Massimo Di Odoardo, de la Wood Macken­zie, suplimentarea aprovizionării cu GNL ar acoperi 15% din necesar în cazul unei întreruperi totale din partea Rusiei.

Un alt motiv de speranță care alimentează reziliența Europei ar fi depozitele de gaz. Iarna aspră de anul trecut, dublată de refuzul Gazprom de a alimenta depozitele pe care le controlează în Europa, a scăzut ni­velul stocat sub limitele de confort. Chiar și așa, fir­ma de cercetare Rystad a calculat că o iarnă blândă anul acesta va lăsa suficient gaz în depozite până în pri­­măvară, ceea ce ar putea compensa o întrerupere de două luni a exporturilor de gaz rusesc. Sunt și ana­liști mai optimiști, care spun că Europa ar putea re­zista și patru luni din excedent, numai că un val de frig poate da oricând peste cap acest scenariu.

Și reversul

Una peste alta, este clar că Europa va avea de suferit dacă Rusia va tăia gazul, dar prețul va fi plătit din buzunar și nu prin su­ferință umană, mai comen­tează The Economist. Piețele ener­getice au trecut printr-un șoc al prețurilor la începutul iernii, iar perspectiva în cazul tu­turor bu­nurilor energetice nu arată prea bine. Potrivit celor de la JPMorgan Chase, chiar și fără ca Rusia să taie gazul, Europa va cheltui în jur de 1.000 de miliarde de dolari pe energie anul acesta, comparativ cu 500 de miliarde de dolari în 2019.

Nu arată bine, dar, pe termen mai lung, și Rusia ar plăti la rân­du-i propriul preț. Gazprom s-ar lovi de disfuncționalități comerciale masive, variind de la plata penalităților pe care ar trebui să le achite clienților până la scurtcircuitarea încasărilor din contractele în derulare, dar neonorate. I-ar fi foarte greu companiei rusești să mai securizeze contracte pe termen lung în Europa după un gest atât de agresiv. Impactul se va răsfrânge și asupra gazoductului Nord Stream 2, dar și asupra com­portamentului Chinei, care oricum are temeri vechi legate de cât de încredere este Rusia când vine vorba de asigurarea exporturilor de gaze către piața chineză.

În formularea lui Gustafson, „dacă Putin ar vrea să distrugă afacerea Gazprom în Europa, nu ar putea să o facă mai bine decât așa (sistând aprovizionarea, n.r.)“. Ce vrea în mod sigur este să reafirme poziția de drept a Rusiei pe continentul european și în afacerile globale, după cum comentează și Foreign Affairs. Aflat la al cincilea președinte american, lui Putin acum momentul i se pare perfect – Statele Unite sunt slăbite, di­­vizate și mai puțin concentrate pe o politică externă coerentă, noul cancelar german, Olaf Scholz, abia a pre­luat puterea, Europa este concentrată în general pe problemele interne, iar situația energetică îi oferă Rusiei un atu în plus pe Bătrânul Continent. În plus, Kremlinul crede că se poate baza pe sprijinul Chinei, la fel cum s-a întâmplat în 2014 (momentul anexării Crimeei).

Revizionism

Că va decide să invadeze Ucraina sau nu, președintele Rusiei este ghidat acum de un set de principii de politică externă, să-l numim „doctrina Putin“, care sugerează că Moscova va acționa disruptiv în anii care vin. Elementul central al acestei doctrine este să determine Occidentul să trateze Rusia ca pe de­functa URSS, o putere respectată și de temut, cu o sferă de influență și un cuvânt de spus în orice chestiune internațională. Doctrina este strâns co­relată cu obiectivul major al lui Putin – in­versarea a tot ceea ce s-a în­tâmplat după prăbu­șirea URSS, destabilizarea NATO, renegocierea acordurilor care au pus capăt Răz­bo­iului Rece.

Rusia, crede Putin, are dreptul absolut de a sta la masa pu­terii globale. După umilința su­fe­rită în anii ’90, când Rusia slăbită a fost nevoită să accepte o agendă stabilită de SUA și UE, Putin a reușit de atunci să păs­treze Rusia în rândul ma­rilor puteri. Chiar și după ex­clu­de­rea din G8, după anexa­rea Crimeei, dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU, rolul de superputere nucleară, geo­gra­fică și energetică îi asi­gură un cuvânt de spus.

Până acum, niciun guvern occidental nu a fost pregătit să accepte toate cerințele extraordinare ale Kremlinului. SUA și UE au plecat de la premisa că toate națiunile care compun Alianța Nord-Atlantică, respectiv Uniunea Europeană sunt libere să decidă sistemul politic intern, dar și afilierile pe planul politicii externe. După cum știm, între 1945 și 1989, URSS a negat autodeterminarea statelor semnatare ale Pactului de la Varșovia, controlându-le politica internă și ex­ternă, deopotrivă.

În interpretarea modernă a Kremlinului, suveranitatea este înțeleasă (ca și în epoca URSS, de altfel) în sens orwellian – unele state sunt mai suverane decât altele. Pentru Putin, doar câteva mari puteri se pot bucura de suveranitate absolută – Rusia, China, India și SUA. Țări mai mici, precum Ucraina sau Georgia, nu pot fi deplin suverane și trebuie să respecte limitările impuse de Rusia, la fel cum America Latină trebuie să țină cont de vecinul său puternic de la nord.

Și în materie de parteneriate și alianțe, Rusia caută ceva tranzacțional, cum este în cazul relațiilor cu China, care nu restricționează libertatea Rusiei de a acționa după bunul-plac în politica internă. Tipul acesta de parteneriat este un alt element al doctrinei Putin.

În propria sferă de interese, Rusia poate acționa, potrivit doctrinei Putin, ca o putere revizionistă când consideră că interesele îi sunt amenințate sau când vrea să pluseze, așa cum au fost anexarea Crimeei și invazia din Georgia.

Dorința lui Putin de a fi recunoscut ca lider al lumii, totodată ca susținător al regimurilor autocrate, i s-a în­deplinit mai ales în ultimii ani, în măsura în care gru­puri de mercenari susținute de Kremlin au acționat în numele Rusiei în mai multe părți ale lumii (inclusiv în Ucraina).

Interferența revizionistă nu se limitează doar la ceea ce consideră sfera sa de influență. Putin crede că pentru Rusia cel mai bine este ca Alianța Nord-Atlantică să se fisureze. Motiv pentru care este susți­nă­tor al grupurilor antiamericane și eurosceptice din Europa, indiferent din ce eșalon politic ar fi. Scopul este să obțină discordia Occidentului și retragerea Statelor Unite din Europa (să ne reamintim amenin­țarea fostului președinte american, Donald Trump, care a vorbit deschis despre retragerea SUA din NATO). De la preluarea puterii, actuala Administrație Biden a făcut eforturi susținute pentru a repara Alianța, iar criza creată acum de Putin în Ucraina a întărit unitatea organizației. Rămâne însă suficient scepticism legat de durabilitatea angajamentului Statelor Unite după 2024, când vor fi noi alegeri în SUA, iar Rusia îl alimentează asiduu (mai ales via rețelele sociale).

Reset

Slăbirea Alianței Nord-Atlantice ar putea ușura drumul lui Putin spre obiectivul său suprem – scoa­terea în decor a ordinii instaurate după încheie­rea Războiului Rece, promovată de Europa, SUA și Japo­nia, în favoarea uneia mai maleabile și mai convenabile Rusiei. Ceva care să semene mai degrabă cu nucleul de puteri din secolul al XIX-lea. Poate chiar o re­încarnare a Ialtei, în care SUA, Rusia și China să îm­­partă lumea în trei sfere de influență. De altfel, atât Rusia, cât și China cer o nouă ordine globală (multi­polară), în care să exercite mai multă influență.

Ce trebuie spus este că regulile jocului erau respectate în ordinea globală în secolele al XIX-lea și XX. În timpul Războiului Rece, SUA și URSS și-au respectat fiecare sferele de influență. Dacă e să luăm prezentul drept indiciu, atunci noua ordine visată acum de Putin ar fi mai curând o dezordine hobbesiană (vezi tra­diția hobbesiană sau realistă care privește politica internațională ca pe o stare de război), iar jocul ar avea puține reguli.

În noua ordine, modus operandi al lui Putin ar fi să țină Occidentul într-o perpetuă am­bi­guitate cu privire la intențiile sale reale, urmând să-l surprindă când acționează.

Ce se poate face

Inventariind toate aceste elemente și expunând scopul suprem al liderului rus, care crede că acum este momentul perfect să forțeze Occidentul (folosește și criza energetică din plin) să răspundă la ultimatul său, întrebarea este dacă poate fi oprită Rusia să invadeze militar Ucraina sau nu? Nimeni nu știe ce va decide în final Putin. Știm doar că se consideră ignorat – el și interesele legitime ale Ru­siei – de Occident de trei decenii încoace.

Nu înseamnă că Occidentul este chiar neputincios. SUA ar trebui să continue negocierile diplomatice și să caute să instituie un modus vivendi acceptabil pentru ambele părți, fără a compromite suveranitatea alia­ților și partenerilor.

Simultan, ar trebui să se coordoneze cu europenii pentru a reacționa la șantaj și a face Rusia să plă­tească. Este clar că, și dacă Europa evită un conflict, nu va fi o revenire la situația de dinainte ca Rusia să des­fășoare trupe la frontiera cu Ucraina în martie 2021.

Rezultatul acestei crize ar putea fi o a treia reorganizare a arhitecturii de securitate euroatlantice de la sfârșitul anilor ’40 (prima fiind consolidarea sistemului Ialta, care împărțea Europa în două blocuri rivale după al Doilea Război Mondial, iar a doua – odată cu că­derea blocului comunist și a Uniunii Sovietice; a doua arhitectură este cea pe care Putin urmărește să o destabilizeze acum, invadând Ucraina sau amenin­țând că o va face).

În așteptarea următoarei mutări a lui Putin, Statele Unite și aliații lor trebuie să înțeleagă motivația lideru­lui rus și ce prevestește ea – criza actuală este despre dorința Rusiei de a redesena harta stabilită după terminarea Războiului Rece, de a-și reafirma influența asupra jumătății estice a Europei, invocând propria se­curitate. S-ar putea ca acest conflict să fie evitat, dar această doctrină va supraviețui atât timp cât Putin va fi la putere, mai comentează Foreign Affairs.

În cea mai dură critică la adresa politicii energetice a Rusiei, Fatih Birol, chief executive officer (CEO) al Agen­­ției Internaționale a Energiei (IEA), a acuzat direct Kremlinul că orchestrează via Gazprom (a livrat cu 25% mai puțin gaz în ultimele luni) criza energetică pe fondul tensiunilor geopolitice, citează ziarul britanic The Guardian.

Analiștii estimează că prețul la gaz ar putea să scadă dacă Rusia ar fi de acord să crească cu 20% exporturile către Europa. Gazprom susține însă că își onorează toate contractele cu companiile europene. Chris O’Shea, directorul British Gas, cel mai mare fur­ni­zor de energie pentru consumatorii casnici din Ma­rea Britanie, a avertizat că prețurile vor rămâne ridicate cel mai probabil încă doi ani, luând în conside­rare perspectivele pieței globale de energie. „Nu prea avem motive să credem că prețurile vor scădea prea curând. Pe măsură ce ne îndreptăm spre obiectivele Green Deal, vor fi închise multe centrale pe cărbune, ceea ce va crește cererea de gaz“, a mai spus șeful British Gas, citat de BBC.

Chiar dacă diplomația președintelui american Joe Biden va reuși să găsească o rezolvare pașnică ame­nințărilor belicoase proferate de omologul său rus la adresa Ucrainei, nu înseamnă că Rusia nu va mai încerca un șantaj similar cu altă ocazie, comentează și The Atlantic. Soluția pe termen lung și fără surprize ar fi integrarea Europei într-o rețea mai bună de securitate energetică, doar așa NATO își va putea proteja cu adevărat membrii. O integrare care însă are nevoie ca mai mult gaz natural american să ajungă în Europa, cel puțin până când alternative mai bune vor fi la înde­mână, este concluzia publicației americane.

Riscuri

Într-un an normal, Europa intră în iarnă cu rezerve de 100 de miliarde de metri cubi de gaz, dar în decembrie 2021 a intrat cu rezerve cu 13% mai scăzute.

• EXPUNERE. Rusia ar fi extrem de vulnerabilă la sancțiuni inter­naționale. Importă aproape orice produs care definește economia modernă. Elitele ruse și-au parcat o mare parte din avere în afara Rusiei, motiv pentru care sunt vulnerabile în cazul unei reglementări sau chiar al unui sechestru pe bunuri.
• DIVERSIFICARE. Rusia este furnizor-cheie de gaz natural pentru Europa, care însă are mai multe surse de aprovizi­o­nare – resursele gazeifere olandeze și norvegiene din Marea Nordului, din Algeria, via gazoductele care tra­versează Medite­rana, din Qatar și Nigeria (unde uneori, ca acum, sunt întrerupte din cauza conflictelor locale).

Acest articol a apărut în numărul 133 al revistei NewMoney

FOTO: Getty