Gânduri pentru 1 Decembrie 2018

La ceas aniversar se cuvine să las deoparte ana­liza de politică externă, tonul critic pe care deseori îl am tocmai pentru că mi-aș dori ca România să joace un rol pe măsura potențialului mare pe care îl are și potrivit cu poziția strategică pe care o are.

În acest moment se cuvine să lăsăm orice umbră și îndoială și să privim cu mândrie la trecut, cu seninătate la prezent și cu speranță la viitor. Să fim mândri că generații întregi de români au știut să întregească, să păstreze și să afirme o țară. În momentele dificile din 1916-1918 au fost foarte mulți români care au înțeles să se sacrifice pentru țara lor.

ELITE. Am avut elite care au știut să apere interesul național indiferent de regim, vorbim de Ionel Brătianu, de Iuliu Maniu, de Take Ionescu sau de Nicolae Titulescu, dar și mai târziu, păstrând pro­porțiile, am avut un Mircea Malița, un Valentin Lipatti.

Mai aproape de noi, servitori ai statului precum Mihnea Constantinescu și militarii, fie cei care au reformat armata pe baze de interoperabilitate cu NATO, fie cei care s-au aflat pe diverse teatre de operațiuni și cei care ne asigură siguranța acasă, au reușit să afirme țara într-un context dificil și plin de lipsuri.

Un fizician precum Nicolae Zamfir ne-a arătat, prin materializarea cu sprijin financiar european la Măgurele a proiectului celui mai mare laser din lume, că nu ne lipsesc elite de cel mai înalt nivel care își înțeleg misiunea în societatea românească.

Chiar recent am fost capabili de momente înăl­țătoare. Discursul Majestății Sale Regele Mihai I în plenul camerelor reunite ale Parlamentului României din 25 octombrie 2011 face onoare clasei politice postdecembriste, chiar dacă aceasta din urmă nu ne-a oferit prea multe asemenea exemple.

Apoi, în ciuda zecilor de ani de dominație străină, pentru a mă referi numai la perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, limba română încă se vorbește la Chișinău, la Cernăuți. Și, ca printr-un miracol al istoriei, priviri se îndreaptă spre România și din Transcarpatia, și de pe Valea Timocului, și din Voivodina, și din Albania sau de pe Valea Meglenului, și chiar din Peninsula Istria.

Cum poate fi privit altfel decât ca un miracol istoric și o enigmă, pentru a-l parafraza pe marele istoric Gheorghe Brătianu, faptul că există și acum două sate de istro-români care marchează frontiera dintre dialectele limbii italiene și cele ale limbii române?

O EUROPĂ ÎN MINIATURĂ“. Într-o lume ten­sio­nată de frământări etnice, inclusiv la nivel european, societatea românească oferă exemplul co­existenței. Fostul ambasador al Slovaciei, domnul Jan Gabor, îmi spunea acum câteva luni că numai toleranța și mediul primitor din România au făcut ca vreme de două secole mica comunitate slovacă să își păstreze tradițiile, limba și identitatea spe­cifice: „Pe teritoriul României trăiește de mai bine de două secole o comunitate slovacă, nu prea mare, dar cu toate acestea a păstrat nealterate toate elementele identitare: limba, religia, cultura, tradițiile. Această comunitate s-a bucurat dintotdeauna pe teritoriul românesc și de instituțiile care sunt garanția acestor drepturi – biserici, case de cultură, festivaluri. Slovacii din România și-au păstrat identitatea nu numai datorită voinței lor, dar și datorită condițiilor prielnice pe care le-au găsit aici, în România. Dacă facem o comparație între situația slovacilor de aici cu cea din alte țări, nu foarte îndepărtate, vedem că România este o țară prielnică față de minorități. Eu am aflat că aveți 18 minorităţi – desigur este vorba de o țară mare – care trăiesc aici în pace și armonie cu majoritatea. Voi, românii, poate nu vedeți asta, dar eu ca străin vă spun: sunteți o Europă în minia­tură, iar eu nu am văzut o altă țară în care să trăiască în pace și armonie atâtea comunități și culturi, limbi și tradiții diverse! Dar asta e o altă dovadă“.

Încă suntem, în privința populației, o țară mare a Uniunii Europene, pentru a nu mai vorbi de mărimea teritoriului și de resursele pe care le avem, pentru a încerca să ne conștientizăm locul nostru la nivel regional și comunitar și pentru a începe să ne facem simțită prezența într-un mod constructiv alături de celelalte 26 de state membre. Acum este momentul să o facem dacă dorim ca această țară să existe și în viitor, iar energia românilor să nu se mai adauge în malaxoarele altor națiuni răspândite în cele patru zări.

Este vorba și de o datorie pe care o avem, o datorie izvorâtă din misterul de a fi născuți aici și acum.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.