Gala industriei fake (I)

În mod normal, nu e greu să deosebești umorul cu intenție de cel involuntar. Pe Coluche și Woody Allen de Claudiu Răducanu și Petre Daea. Pe John Oliver și Stephen Fry de Dănuț Andrușcă și Maria Grapini. Dacă Einstein a definit nebunia drept „obiceiul de-a face același lucru de mai multe ori și de-a aștepta rezultate diferite“, iată că există și situația opusă, în care două lucruri diferite – poanta și inepția – produc același rezultat: râsul.

De câtăva vreme, TVR 2 difuzează „Gala umorului românesc“, în care sunt reluate scheciuri de succes din deceniile trecute. Caragiu, Cotescu, Mihăilescu-Brăila, Fo­tino, Dem Rădulescu și toată floarea cea vestită a revelioanelor televizate readuc parfumul și atmo­sfera din alte timpuri. Și oferă un paradox insuficient explicat: acela că umorul românesc în con­diții de libertate nu se ridică la nivelul celui atins sub comunism, în con­diții de cenzură, fiind salvat în ultimul deceniu doar de vibrația neîntreruptă a poantelor de pe Facebook.

În contrapartidă, umorul involuntar are gala lui, la care iau parte creatori și martori uniți de o cra­timă cu neputință de distrus: fantezia conspira­țio­nistă. Mai cu seamă în ultimele luni, de la declan­șarea pandemiei, industria fake crește de la o zi la alta și măsoară capacitatea omului de-a crede orice și de-a accepta neverosimilul ca pe combustibilul firesc al vieții de zi cu zi. Într-o lume în care anorma­lul devine regulă și normalul excepție, faptul nu mai pare să îngrijoreze.

ȘCOALA DE GÂNDIRE DORSALĂ. Pandemia însăși e percepută de multă lume drept o făcătură care ascunde o agendă sinistră. Mai precis, ea e opera Occidentului bogat, care vrea să scape de săracii Estului, să-i subțieze populația și să se îmbuibe nepedepsit pe spezele ei. Cine împrăștie asemenea tâmpenii nu e neapărat plătit de Mos­cova. Există și săraci cu duhul care acționează pe cont propriu, poate și în virtutea unui ghem de frustrări sociale, culturale, turistice – de toate felurile.

Niciunul dintre ei nu va ști să-ți răspundă dacă-l întrebi cum se face că țările cu cele mai multe victime sunt tocmai cele care au pus la cale grozăvia (Anglia, Italia, Spania, Germa­nia). Eventual te va privi chiorâș și-ți va șuiera cu parapon: „Oi fi și tu din ăia“. Cine sunt „ăia“? Mister. Există, nu-i vorbă, și școala de gândire dorsală care identifică în arhitec­tul pandemiei pe nimeni alta decât America. De ce? De Bill Gates și George Soros, de aia. Nici aici logica numărului de cadavre nu are spor.

Degeaba îi spui conspiraționistului (care știe precis cu cine a urzit Gates și cu cine Soros – după ce, de bună seamă, au ticluit împreună) că sunt peste o sută de mii de morți în America și că jalea continuă. Te va privi mefient și va face din degete semnul banilor. Acolo e oculta, acolo iudeo-masonii, acolo toate relele lumii. Ar mai fi un amănunt: George Soros are 90 de ani. Nu-i un pic cam târziu să-ți propui să domini lumea când ești cu un picior în groapă?

Pe de altă parte, flăcăiandrul Bill Gates (doar 65 de anișori) a lăsat o urmă și în România, nu doar în lume. Cu 11 ani în urmă, Gates și soția lui, Melinda, au pompat 27 de milioane de do­lari în Bi­blionet – parte compo­nentă a proiectului Global Libraries – pentru moder­nizarea și informatizarea a aproape 2.300 de biblioteci românești din mediul urban și rural. Fără să ceară nici Harghita-Covasna, nici un sfert din Delta Dunării. Fără să ceară nimic. („Hai să fim serioși“, mârâie conspiraționistul care, iarăși, știe mai bine.)

Ei bine, da, nimic. Prin donația lui Gates, câteva sute de mii de oameni din România au avut acces la calculator, la informație și la surprize (descoperirea unui frate despre care nu se mai știa nimic, obține­rea unui loc de muncă, reîntregirea unei familii etc.). Asta până când o parte din biblioteci au fost închise și o parte din computere au ajuns acasă la unul sau la altul dintre „cei dintâi gospodari ai localităților“.

ORDINEA LUMII ȘI DEZORDINEA MINȚII. O altă fantezie conspiraționistă e rodul unei confuzii și al unui ochi prost calibrat asupra realității. Există voci care susțin că pandemia e altceva, nu ce trăim noi astăzi. Argument: ține prea puțin pentru a fi con­si­derată pandemie, spre deosebire de cele din seco­lul al XIX-lea, care erau autentice, nu contra­fă­cute. E pueril să invoci așa ceva când simpla consultare a unui dicționar te poate lămuri că, etimologic, pandemia nu are legătură cu timpul, ci cu spațiul. Și nu numai asta.

Doar un caraghios prost echipat neuronal poate decide că durata pandemiei e prea mică după două săptămâni de manifestare (așa cum s-a întâmplat); e ca și cum ai spune cine ia campionatul conform clasamentului din etapa a treia. Spre a nu mai vorbi că nu se poate compara viteza de răspân­dire a unui virus în secolele XIX și XXI. Înainte făceai zece zile de la București la Roma, acum faci două ore. Turismul din Roma lui 1850 era discret și sporadic.

Prin comparație, în orice zi dinaintea pandemiei, pe Fiumicino și Ciampino aterizau minimum 30.000 de oameni din toate colțurile lumii. Pentru industriașii fake, argumentele nu contează nici dacă-i mușcă de nas. Important e ca ordinea lumii să fie refăcută ca să se potrivească dezordinii din mintea lor. Sau anumitor intenții cu adevărat malefice.

Prozator, traducător și jurnalist sportiv, Radu Paraschivescu a realizat emisiunea „Pastila de limbă” la Digi24.