Citirea legii de salarizare unitară este o lectură anostă. Aproape nimic din lege nu arată furtuna care s-a creat în jurul ei. Este firesc să se întâmple așa, pentru că, în lege, nu vom regăsi, în mod direct, cifrele de creștere amețitoare pe care de aproape două luni le aruncă în joc politicienii aflați la putere. Realitatea efortului bugetar există, fără îndoială, în sensul că aplicarea legii presupune creșterea cheltuielilor cu salariile bugetare cu 32 miliarde de lei în următorii patru ani.
Există încă multe pronosticuri legate de viitorul legii de salarizare unitară. Există voci care afirmă că aplicarea legii va fi amânată sau că legea nu va putea fi aplicată, la fel ca și precedenta.
Cu orice risc. Din ceea ce vedem, însă, în acest moment, în spațiul public, alianța aflată la guvernare este decisă să meargă până la capăt cu această lege. Să o voteze în Parlament și chiar să treacă la aplicarea ei. Legea este una din cheile importante ale programului de guvernare, un program care devine pe zi ce trece o obsesie pentru puterea politică, mai mult decât un izvor de decizie rațională. De aceea, este foarte posibil ca legea să fie aplicată cu orice preț. La modul propriu. Chiar și în fața riscului ca bugetul să „crape“.
Lucrurile sunt cu atât mai complicate, dacă privim întregul ansamblu. Este de așteptat ca bugetul să fie supus unor presiuni extreme, dacă luăm în calcul și complicata schimbare fiscală anunțată de Guvern. Este vorba despre globalizarea veniturilor la nivel de gospodărie, un proiect care, dacă va fi aplicat în forma actuală, va crea un gol bugetar semnificativ. Măcar două argumente vin în demonstrarea acestei afirmații: impozitul pe salarii este anunțat că va scădea de la 16 la 10% și, în plus, nu va mai fi reținut la sursă, ci va fi plătit o dată pe an de către contribuabilii persoane fizice. Efectul va fi că, în primul an de aplicare, adică, teoretic, anul viitor, bugetul de stat nu va mai încasa aproximativ 20 miliarde de lei. Cât poate rezista bugetul?
Să ne întoarcem la legea de salarizare unitară. Legea include și o înșiruire de principii. Este foarte bine, pentru că în campania agresivă de promovare a acesteia nu s-au prezentat principii, ci doar cifre amețitoare. Ultimul pe lista principiilor este cel al sustenabilității financiare. Acesta ar trebui să fie primul, pentru că ultimii ani ne-au arătat că lipsa de finanțare blochează aplicarea legii.
Un exemplu european al unei legi de salarizare unitară pleacă exact de la principiul sustenabilității sau, chiar mai mult, legea a fost pilotată de Ministerul Finanțelor. În România, specialiștii Finanțelor Publice au fost ultimii întrebați în legătură cu legea salarizării și de aceea principiul sustenabilității este pus serios la îndoială. Nu mai vorbim de unele sindicate care reclamă că nu au primit la negocieri întregul proiect de lege, ci doar câteva repere apetisante.
Legea prevede, de asemenea, ca raportul dintre veniturile cele mai mici și cele mai mari să fie de 1 la 12. Trebuie spus că legea din anul 2010 a plecat de la un raport de 1 la 15. De altfel, specialiștii în resurse umane consideră că diferențele salariale mari între categoriile profesionale, dar și în interiorul profesiilor sunt fenomenul care a viciat piața muncii în România. În statele dezvoltate, raportul dintre venitul cel mai mic și venitul cel mai mare este de 1 la 6. Doar că, în România, în ultimii 25 de ani, a existat o adevărată junglă în ceea ce privește salarizarea în sectorul public. Principiul a fost simplu: cel mai puternic și-a impus, prin diverse metode și presiuni, condițiile. Adică fiecare categorie profesională și-a mărit salariile, și-a mascat creșterea veniturilor prin sporuri și și-a făcut eventual legi speciale de ieșire la pensie. În acest haos, o lege de salarizare unitară este bine-venită.
Criterii vagi. S-a vorbit despre faptul că o creștere a salariilor ar trebui legată, dacă nu chiar condiționată, de o serie de criterii de performanță. Legea chiar cuprinde un articol care se referă la criteriile de performanță, dar ele sunt extrem de vagi. Comunicare, disciplină, rezistență la stres, capacitate de asumare a responsabilității, integritate și etică profesională sunt așa-zisele criterii de performanță incluse în lege. Mult prea vagi.
Ar fi fost poate mult mai pragmatic dacă ar fi fost incluse în lege criterii recunoscute pe plan mondial, precum rata mortalității infantile sau creșterea speranței de viață (în domeniul sănătății) ori rata școlarizării, indicele de școlarizare sau rata abandonului școlar (în educație). Criteriile de performanță nu vor putea fi niciodată perfecte. Proiectul de lege include și un punct tare, și anume limitează sporurile la 30% din venituri.
O lege de salarizare unitară este, fără îndoială, necesară. Problema este ca această lege să nu facă mai mult rău decât bine. Adică, să poată fi finanțată de către buget, să nu inducă perturbații în piața muncii, inclusiv asupra mediului privat, și să fie însoțită de o analiză de performanță și de proiecții privind numărul angajaților în sectorul public. Altfel, legea va fi interpretată ca un vector electoral.
