„Fences”: de partea cealaltă a gardului

Uitați de gangsteri, detectivi și perso­naje apocaliptice! În „Fences“, Denzel Washington ne amintește de simplita­­tea frumoasă a vieții.

Denzel Washington mi-a plăcut în mul­te filme – în „Flight“, unde joacă ro­lul unui pilot bețiv anchetat în le­gă­tură cu un accident aviatic; în „The Book of Eli“, în care inter­pre­tează rolul unui bărbat ce cutreieră o lume post-apocaliptică având drept singur scop protecția cărții sacre; în „Inside Man“, unde are rolul unui detectiv pe nume Keith Frazier. Așa încât nu aveam nicio îndoială că-mi va plăcea și în „Fences“, unde-l in­ter­pre­tează pe complicatul Troy Maxson, un negru trecut de 50 de ani, bântuit de un trecut întunecat, care îndrăz­nește, însă, să-și imagineze un viitor luminos. Cu patru nominalizări la Oscar 2017 – cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal (premiu pe care Washington l-a pierdut  în favoarea lui Casey Affleck, pentru rolul din „Manchester by the Sea“), cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună actriță în rol secundar (Viola Davis, care a și pri­mit premiul) – „Fences“ este un film care te câștigă treptat, lăsându-te la final cu sentimentul că a furat ceva din pro­pria-ți viață pentru a crea o po­veste cu oameni ca tine.

Povestea. Pittsburgh, 1950. Un car­ti­er de ne­gri, cu străzi pline de viață, cu case modeste și muncitori simpli. Troy Maxson (Denzel Washington), un colector de deșeuri care tocmai a fost avan­sat în postul de șofer, trăiește aici îm­preună cu soția, Rose (Viola Davis), și băiatul Cory (Jovan Adepo). Aflăm pe parcurs că Troy mai are un băiat, dintr-o altă relație, Lyons Maxson (Russell Hornsby), dar și că va deveni din nou tată (de fată), în urma unei relații secrete pe care o are cu o altă femeie. Un frate dus cu pluta, Gabriel Maxson (Mykelti Williamson) – a rămas cu han­dicap mintal în urma unui traumatism cranian suferit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial –, un prieten de nă­dejde, Jim Bono (Stephen Henderson), o sticluță de băutură, din care trage și când e trist, și când e vesel, un scop pre­cis, acela de a construi un gard în jurul casei, și multe, multe amintiri. Amintiri care-l răscolesc, îi iau somnul și lumina din priviri, care îl înverșu­nează să meargă mai departe, dar care îl și țin în loc, făcându-l dependent de greșeli re­petate.

Troy avea doar 14 ani când a părăsit casa pă­rin­tească, de atunci ducând o viață nomadă furând și ajungând chiar să ucidă. Este pedepsit cu închisoarea, unde îl întâlnește pe Bono, după elibe­rare refăcându-și viața alături de Rose. Are un mare vis neîmpli­nit, acela de a trece de la „negro lea­gues“ (cum erau numite ligile americane de baseball pro­- fesionist formate din afro-americani) la Liga Majoră de Baseball (unde nu a fost acceptat din cauza vârstei înaintate, iar nu din pricina culorii pielii, așa cum pretindea el).

Scriptul. Filmul are ca punct de ple­ca­re piesa de teatru cu același nume, scrisă de dramaturgul american August Wilson (a fost premiată, în 1987, cu un Pulitzer pentru dramă și un Tony pentru cea mai bună piesă). Parte a unei serii de zece texte dramatice („Pittsburgh Cycle“), în care se vorbește despre ex­pe­riențe afro-americane și despre relații rasiale, „Fences“ a fost adaptată pentru film tot de către Wilson, care a reușit să finali­zeze proiectul înainte de a muri, în 2005.

Deși unii critici sunt de părere că povestea nu e atât de puternică pe ecran pe cum este pe scenă („limbajul glorios al lui Wilson, atenția acordată dramei nu evocă emoțiile cu care actorii se confruntă“, scrie The New Yorker), Denzel Washington, care semnează și regia filmului (a treia după „Antwone Fisher“, 2002, și „The Great Debaters“, 2007), a reușit să construiască, în mod interesant, o lume. E adevărat, nu are acțiunea la care te aștepți în fiecare moment în care personajele devin tensio­na­te, nu are un final care să te lase cu gura căscată și nici măcar o singură scenă de dragoste. Este un film a cărui lentoare, enervantă în unele momente, îți dă răgazul de a mesteca în liniște po­vestea, de a fi uimit și răscolit de desti­nele personajelor, dar și de a te în­toar­­ce spre propriul sine cu înțelegere și răb­dare. Nu trebuie să faci niciun efort pentru a-ți da seama că filmul are foar­te multe similitudini cu teatrul. În ciu­da câtorva ima­gi­ni cu orașul, unde umblă Troy cu ma­șina, sau cu strada, pe care se joacă copii și se plimbă cupluri, sce­nele din film se petrec în curtea din spatele casei, în casă sau la barul unde obișnuiesc să mai bea un păhărel cei doi prieteni. Unghiurile din care sunt filmate personajele, dialogurile prelun­gite, gesturile studiate, monologurile, replicile, decorurile – toate acestea aparțin mai mult teatrului decât filmului.

Teatrală este și lumina strălu­ci­toare care taie cerul în două la final când, după ce Troy moare din cauza unui atac cerebral, fratele lui îl invocă.

Viața. „Să stai de partea cealaltă a gardului până când ești pregătită să mă iei“, îi strigă Troy morții în noaptea în care femeia care i-a născut fetița a murit. O metaforă, evident, ca multe altele pe care Troy, un bărbat care abia știe să scrie, le folosește aproape tot timpul atunci când vorbește despre problemele lui (o face și când îl amenință pe Cory în repetatele lor confruntări, și când îi mărturisește soției că va deveni tatăl unei fetițe).

Din cuvinte, multe cu­vinte, se con­tu­rează oameni simpli cu vise mari (Cory visa să devină fotbalist, însă tatăl îl face să renunțe de teama de a nu eșua ca el), cu temeri (Troy tră­iește tot timpul cu frica de moarte, cu care are de altfel dia­loguri imaginare), cu caractere pu­ter­nice (Rose îi rămâne devotată lui Troy până la capăt, oricâte momente de cumpănă ar fi avut). Prin cuvinte se iartă greșeli, se eliberează suflete, se trăiește mai departe.

Pittsburgh, anii ’50. Casa lui Troy este împrejmuită de un gard solid din lemn (a reușit să-l termine înainte să moară). Rose o crește pe micuța Raynell (așa cum îi promisese lui Troy atunci când i-a spus că „acest copil ne­vinovat va avea o mamă, însă tu nu vei mai avea soție“), Cory a devenit caporal în marina americană, Lyons mai are puțin și se eliberează din închisoare, Gabriel este îngrijit într-un sanatoriu.

Viața continuă să alunece firesc, printre sclipiri de soare și unduiri de frunze, de o parte și de cealaltă a gardului.

FOTO: Cinemagia