Fascinația pentru drone. De ce ne deranjează mai mult decât alte mașinării de ucis?

De unde vine fascinația pentru drone? De ce ne interesează sau deranjează mai mult decât alte mașinării de ucis ale trecutului sau prezentului?

Atacul dronelor

Au trecut aproape 18 ani de atunci, un atunci, 4 februarie 2002, când CIA a folo­sit pentru prima dată o dronă Predator într-o misiune de tip „caută și ucide“. Lo­vitura s-a dat în provincia afgană Paktia, iar ținta sa a fost „un bărbat înalt“, despre care de­cla­­rațiile oficiale ulterioare aveau să spună că oamenii din jurul său îl tratau cu respect.

O descriere mai de­grabă vagă, dar în care cei de la CIA au găsit destule detalii pentru a-l recunoaște pe Osama bin La­den, defunctul lider al rețelei Al-Qaeda.

Numai că, așa cum au aflat în zilele ur­mătoare jurnaliștii acreditați în zonă, cei uciși, inclusiv bărbatul cel înalt, erau de fapt civili afgani căutători de fier vechi. Peste ani, John Kerry avea să spună, din fosta sa poziție de ministru de externe, că „singurii oameni asupra cărora tragem cu drone sunt ținte teroriste de cel mai înalt grad, după verificări îndelungate. Nu deschidem pur și simplu focul asupra cuiva doar pentru că ne gândim că ar putea fi terorist“.

Primele drone ale CIA au început să zboare în misiune de recunoaștere deasupra Afganistanului încă din 2000. După atacurile din 11 septembrie, au fost înarmate și folosite în operațiuni militare aeriene împotriva talibanilor. Totuși, până în februarie 2002, CIA nu și-a folosit dronele în misiuni fără suport militar sau în acțiuni de eliminare a unei ținte umane.

În primul lor an de operațiuni în Afga­nistan, scrie politologul Peter Singer în car­tea sa „Wired for War: The Robotics Revolution and Conflict in the 21st Century“, dronele Predator au distrus 115 ținte. Flota de drone a fost operată atât de CIA, cât și de US Air Force. Ulterior, și-au extins raza de acțiune.

În noiembrie 2002, o dronă Predator contro­lată de un pilot-operator aflat în Djibouti, la Camp Lemmonier, zbura spre o misiune ucigașă în Yemen. Ținta era Qa’id Salim Sinan (Abu Ali) al-Harithi, unul dintre pre­supușii organizatori ai atacului sinucigaș asupra distrugătorului american USS Cole, din 12 octombrie 2000, din portul Aden, în urma căruia au fost uciși 17 marinari ame­ri­cani.

Potrivit rapoartelor vremii, drona operată de CIA ar fi supravegheat mai bine de o oră o mașină în care se aflau Harithi și alți cinci oameni, până când generalul-locotenent Michael DeLong, care urmărea pe un ecran din Florida o transmisiune video de la bordul Predatorului, a ordonat deschiderea focului. Câteva secunde mai târziu, cei șase presupuși teroriști erau morți. Unul dintre ei era de fapt un cetă­țean american.

Din 2000-2001, drone Predator neînarmate au zburat și în misiuni de suprave­ghere în Irak. Din 2002, SUA au început să folosească și drone înarmate, vizând în spe­cial unitățile și sistemele mobile ira­kiene de apărare antiaeriană, pentru pre­gătirea invaziei din 20 martie 2003. La doar două zile de la ofen­siva-surpriză, un Preda­tor a detectat și distrus o bază antiaeriană de rachete ghidate din sudul Irakului.

Din 2007, odată cu creșterea numărului de lan­sări și de atacuri, dronele Predator au fost înlocuite de fratele mai mare și mai letal, Reaper, folosit pentru prima dată tot în Afganistan, iar apoi și în Irak. Doar între iunie 2005 și iunie 2006, dronele Predator au zburat în 2.073 de misiuni considerate reușite.

La nivel mondial, numărul țărilor care și-au dotat cu drone forțele armate a ajuns anul acesta la 95, de la aproximativ 60 în 2010, arată un raport recent al Centrului pen­tru Studierea Dronelor, din cadrul Bard College. Autorii au identificat peste 170 de tipuri de drone, estimând că acum există în serviciu activ, la nivel mon­dial, cel puțin 21.000 de vehicule ae­rie­ne militare fără pilot.

Dincolo de norme

Acestea sunt pre­mi­sele. De unde vine, însă, fascinația tre­zită de drone? Un prim indiciu îl putem găsi în chiar rădăcinile lingvistice ale numelui unei arme care sugerează cruzime și orice lipsă de compasiune, spun unii ex­perți în securitate și istorici militari.

Primul model folosit de CIA a fost bote­zat Predator – Prădător, un nume grosier chiar și pentru un sistem armat, care su­ge­rează mai degrabă că inamicul nu e un om, ci o pradă, iar operațiunile militare – o vâ­nă­­­­toare. Apoi, producătorul dronelor, Ge­ne­ral Atomics, a dezvoltat ver­siunea supe­ri­oară, Reaper – Secerătorul, un nume cu trimiteri la soartă și la sfârșitul implacabil al unor inamici cărora le-a fost scris să moară.

Și dacă nu era de ajuns, rachetele pe care le lansează asupra țintelor au fost botezate Hellfire – Focul Iadului, invocân­du-se nu doar ipotetice păcate mortale, dar și o înfăptuire a unei dreptăți ce ne transcende.

Desigur, toate acestea pot rămâne o sim­plă retorică filosofică. Adevărata problemă este cea a contextului în care dronele își eli­mină țintele. Atacurile lor vizează preponderent oameni, dar, într-un fel curios, dronele reușesc să voaleze chiar rolul factorului uman în perpetuarea violenței. Pentru că, în ochii observatorilor unui atac, drona este mai degrabă cea care l-a ucis pe „bărbatul înalt“, nu oficialii CIA care au ordonat atacul.

De altfel, distanța mentală (in)existentă dintre ținte și agenții de la Langley este o caracteristică definitorie a dronelor, care devin astfel un simbol al alienării. Fondator al etologiei (știința comportamentului animal) și laureat al Premiului Nobel pentru Medicină și Fiziologie în 1973, Konrad Lorenz susține în cartea sa „Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii“ că există o mulțime de animale, inclusiv omul, cu o înclinație naturală spre vio­lență, violență îndreptată inclusiv înspre oponenții din propria specie.

O agresiune despre care Lorenz spune că a fost și este limitată în cadrul unei specii printr-un fenomen de supunere, manifestat ca atare prin diferite semne și comportamente, astfel încât învingătorul să renunțe să-și mai ucidă inamicul.

Numai că, în cazul oamenilor, crede Lorenz, această inhibiție, această „supapă de siguranță“, s-a pierdut în momentul apa­ri­ției armelor, care au dus la suprimarea le­gă­turii emoționale dintre agresor și vic­timă. Folosind de la distanță o praștie sau o suliță în luptă, agresorul nu a mai putut să vadă semnele de supunere ale celui atacat.

Iar dronele ar reprezenta după unii extensia supremă a acestui proces, o extensie care ne duce într-o zonă cu totul nouă a conflictului armat, una complet lipsită de risc și detașată de normele sociale menite să reprime manifestările de agresivitate.

Cercetările recente par să susțină acest scenariu. Locotenent-colonelul Dave Grossman, psiholog și fost profesor la Aca­demia Militară West Point, a tratat pe larg subiectul aversiunii naturale a omului față de omor.

Cartea sa din 1995, „On Killing“, conține numeroase exemple din cercetă­rile sale, dar și de istorie militară, care de­monstrează repulsia soldaților față de uciderea inamicilor – în special în luptele de aproape sau corp la corp.

Automatizarea violenței

Pe de altă parte, un bilanț realizat de The Bureau of Investigative Journalism arată că, în primii cinci ani ai administrației Obama, dronele americane au fost folosite în 390 de misiuni în Pakistan, Yemen și în Somalia – de opt ori mai multe decât în timpul mandatului Bush –, misiuni soldate cu peste 2.400 de victime, dintre care cel puțin 273 au fost civili.

Se pare, așadar, că dronele fac mai ușoară treaba murdară a eliminării inamicilor. Sau nu? Există câteva rapoarte militare oficiale, puține, ce-i drept, care vorbesc despre operatori de drone sufe­rinzi de stres operațional și de luptă, simptome regăsite și în cazul oficialilor care au ur­mărit pe termen lung înregistrările video făcute de drone în timpul atacurilor uci­gașe. Totuși, aceste rapoarte pălesc pe lân­gă cele despre veteranii combatanți.

Dar mai există un potențial risc. Peter Singer scrie în cartea sa de­­dicată războiu­lui automatizat despre posibilitatea impli­cării autonome a dronelor în identificarea și eliminarea unor pre­supuși inamici. Scenariul său este cel al unei drone care deschide focul asupra unei ținte, bazându-se exclusiv pe informa­țiile primite de la senzorii săi – sau de la alte drone –, fără a mai aștepta ordinul autori­tății umane.

Neurala este un produ­că­tor de software din Boston care a pre­zentat recent Neurala Barin, o aplicație cu ajutorul căreia dronele pot să descopere și să identifice în mulțime o țintă umană pre­stabilită, alertând apoi un operator uman. Încă nu pot lua independent decizia eliminării țintei, dar această posibilitate nu este exclusă de analiști.

Înapoi la factorul uman, diferiți autori subliniază că, în cazul unui conflict tradi­țio­nal, riscul implicat de lup­tele propriu-zise și conștientizarea atro­ci­tăților pot ac­ționa ca o formă de control a bruta­lității. A spus-o încă din 1862 și generalul Robert E. Lee – „E bine că războiul e ceva atât de groaznic, altfel ar începe să ne placă prea mult“.

Problema nu este că dronele ar fi mai înfricoșătoare sau mai mortale decât alte sisteme de armament moderne. Dimpo­trivă, prin comparație cu alte arme, mai pu­țin precise, au potențialul de a reduce nu­mărul victimelor colaterale din opera­țiu­nile militare legitime, iar această realitate este acceptată și recunoscută și de or­ga­nizațiile de apărare a drepturilor omului.

Tulbură­toare este, mai degrabă, o com­binație neo­bișnuită de caracteristici coa­gu­late în jurul dronelor: distanța (deopo­trivă fizică și sim­bolică) dintre ucigaș și victimă, perspectiva de automatizare și, mai ales, minimalizarea riscurilor, de la cele ale piloților-operatori la cele politice. Acest amalgam este cel care de fapt ne atrage atenția. Și tot el ne suge­rează ceva tulburător despre ceea ce vio­lența ome­nească ar putea deveni. Și, odată cu ea, și noi.