În ianuarie 2021, un antrenor român cu contract la o echipă de club din Turcia declară următoarele: „Nu m-am putut întâlni cu președintele, dar îl admir foarte mult. Am admirat întotdeauna ceea ce a făcut pentru această țară. Aș fi foarte fericit dacă aș putea să-l cunosc. Îl apreciez foarte mult și sper că va fi în fruntea acestei țări până când va muri“. Trec câteva săptămâni și antrenorul, vorbitorul unei portugheze care ar face să se sufoce de râs un călău saudit, se simte chemat să liciteze. El își scoate pălăria în fața marelui binefăcător și conchide că, având o asemenea lumină la cârmă, naționala de fotbal a României ar ajunge în finala Cupei Mondiale. Președintele nu e omologul turc al lui Răzvan Burleanu, ci însuși Recep Tayyip Erdogan, față de care cea mai mare parte a omenirii e mai degrabă sceptică, dacă nu înfricoșată.
Un alt antrenor român, recent concediat de la o echipă din campionatul intern, își găsește modelul în nimeni altul decât Vladimir Vladimirovici Putin, omul decis să elibereze Ucraina de ea însăși prin bombardare: „Vă dau un exemplu. Putin. Eu, când îl văd la televizor, zic: «Uite ce bărbat bine, la 50-60 de ani, câți are». Eu nu văd că sunt certuri, că începe războiul, că nu începe. Eu văd că Putin a făcut lupte, că Putin intră în apă rece, că face, că drege“.
Și fiindcă non c’è due senza tre, se arată la raport și un fost jucător al echipei naționale, dedulcit vremelnic la deliciile antrenoratului, care se închină la icoana altui sfânt: Ramzan Ahmadovici Kadîrov. „Dintre toți oamenii puternici cu care m-am întâlnit în viața mea, Ramzan m-a impresionat cel mai mult. Pur și simplu m-a fermecat“, declară admiratorul, de la care nu te-ai mira să afli că, pus să aleagă între Groznîi și Cesena, locuri unde a jucat, ar opta pentru capitala cecenă. În fond, ce să-ți placă în Italia, mai ales că Mussolini nu mai trăiește, iar Brigăzile Roșii nu prea mai au culoare în obraji?
DECLANȘATORUL EXTAZULUI. Sunt doar trei exemple recente dintr-un fenomen mai larg dinăuntrul fotbalului românesc. Fenomenul se numește „fascinația ororii“ și măsoară venerarea monștrilor. Cei trei rostitori de elogii par să fi trăit departe de Terra în ultima vreme și să nu știe că oamenii în fața cărora se înclină nu sunt altceva decât niște tirani sangvinari. Sau poate că tocmai ăsta e declanșatorul extazului, felul în care „nimeni nu mișcă în front“ în fața lor. Cine nu are la îndemână componentele despotului, cine nu poate exercita puterea după bunul-plac și fără ripostă își proiectează aspirațiile asupra celor care pot s-o facă.
Mai știi, poate că și înăuntrul domnilor Șumudică Marius Ninel, Stoican Flavius Vladimir (sic!) și Pancu Daniel Gabriel palpită jindul demonstrației de forță. Poate că și în visurile lor se înfiripă statura satrapului cu drept de viață și de moarte asupra celorlalți. Poate că și pentru ei „pohta ce-am pohtit“ figurează ca foaie de drum și ștampilă a destinului. Poate că și pentru ei pofta de-a suprima denotă fermitate. Așa o fi. Dar e greu de crezut că acești domni cu osanaua în vârful buzelor și pălăria ridicată a respect chiar nu știu cine sunt Erdogan, Putin și Kadîrov. E greu de acceptat că, trăitori în mijlocul Europei, ei n-au idee câte cimitire au umplut (și umplu în continuare) cei trei. Unul îi înghesuie în pușcării pe cei care gândesc altfel decât el, altul își ucide adversarii din politică, din presă și din afaceri (practicând în paralel o politică de anexare pe care un Occident debil și complice n-a sancționat-o altfel decât prin „condamnări hotărâte“), iar al treilea este un automat al morții dublat de un torționar prin vocație. Chiar te pot fermeca asemenea creaturi? Chiar te poți înclina în fața lor? Chiar îi poți recomanda și asuma ca model? Se vede treaba că da.
VIOLENȚĂ ȘI DRESURĂ. E imposibil ca vreunul dintre amintiții oameni din fotbalul nostru să-l admire, de exemplu, pe Mahatma Gandhi. Demersul se vede compromis din capul locului, întrucât avocatul indian a fost, după cum se știe, adeptul nonviolenței. Or, ceea ce pare să producă admirația celor trei este tocmai violența. Nu se știe de ce, dar se poate bănui. Și poate că explicația cea mai simplă ține de anumite forme de divertisment care exaltă forța brută, agresarea și pulsiunea criminală. Dacă te îndopi ani la rând cu producții horror, snuff movies, filme cu mafioți, benzi desenate cu crime în serie și jocuri video în care cuvântul de ordine e dezmembrarea, ceva din toate astea ți se va scurge în creier și în inimă. Vei deveni, poate fără să vrei, captivul lor. Și vei vedea în violență o soluție simplă de rezolvare a conflictelor, oricare ar fi ele. Fascinația ororii nu se hrănește din romanele lui Jane Austen, tablourile lui Canaletto și „Nocturnele“ lui Chopin.
Pe de altă parte, domnii citați mai sus au prins – mai puțin sau mai mult – câte ceva din pedagogia ultimilor ani de comunism, când coerciția și pedeapsa încă funcționau ca metode de lucru predilecte. Dresura camuflată în educație e un instrument pe care se pot placa lesne nestematele înțelepciunii populare, din categoria „Bătaia e ruptă din rai“, „Unde dă tata (sau antrenorul) crește“ sau „Eu te-am făcut, eu te omor“. E adevărat însă, una e să-ți scape mâna spre obrazul unui recalcitrant și cu totul alta să te declari extaziat de un dictator asasin.
