Exclusiviștii lui Putin: Clubul Izborsk, cea mai mare in­fluență asupra doctrinei putiniste

Propriul brand de autoritarism construit de preșe­din­tele Rusiei, Vladimir Putin, se bazează pe un ames­tec de ciugulituri ideologice. Dar cea mai mare in­fluență asupra gândirii putiniste a venit dinspre un exclusivist think tank de dreapta, Clubul Izborsk, creatorul unei noi doctrine ruse – conservatoare, izolaționistă, integrând valori pravoslavnice și so­vie­tice.

Chiar în ziua în care împlinea 84 de ani, pe 26 februarie, scriitorul rus Aleksandr Prohanov dădea un interviu în direct din cabina unui avion de luptă ce survola Ucraina. De fapt, survola visul său de a reconstrui im­periul sovie­tic și asta la modul cel mai violent. „Zbor deasupra negrului teritoriu ucrainean pe care tancurile rusești îl traversează, corectând o nedreptate monstruoasă împotriva istoriei Rusiei comisă în 1991… Astăzi ne re­unim cu Ucraina“, declama scrii­torul.

Prohanov este o figură centrală a așa-numitului „patriotism statal“, o mișcare ideologică născută în timpul perestroikăi (1985-1991) cu scopul de a se opune „occidentaliștilor“ ruși și „democraților liberali“.

Mișcarea a adus la un loc intelectuali cu nostalgia Rusiei imperialiste, dar și o mare parte a establishmentului politico-militar sovietic, care nici nu voia să audă de programul de liberalizare propus de liderul de atunci al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov.

Pe tot parcursul anilor ’90, publicația Zavtra (Mâine), fondată de Prohanov, a devenit platforma de coagulare a opozanților fostului președinte Boris Elțîn, co­men­tează într-o amplă analiză publicația Le Monde diplomatique.

Religia și scutul nuclear

Printre semnatarii articolelor publicate de Zavtra se numără adepți ai lui Stalin, naționaliști, preoți monarhiști și tradiționaliști musulmani. Printre colaboratorii permanenți se află și Aleksandr Dughin (poreclit „creierul lui Putin“), care susține că Rusia are o civilizație complet distinctă de cea occidentală, scriitorul radical bolșevic Eduard Limonov și liderul comunist Ghenadi Ziuganov.

Ce unește acest grup este critica virulentă la adresa democrației postsovietice, a liberalizării economiei, a puterii oligarhilor, a occidentalizării societății ruse și, evident, la adresa hegemoniei americane în ordi­nea mon­dială. „Elțîn a ucis 2,2 milioane de ruși“, titra pu­bli­cația în 1995, numind politica economică a lui Elțîn un genocid împotriva poporului rus.

Patrioții naționaliști au avut mereu o aspirație co­mună – reconstruirea unui stat puternic care să integreze punctele tari (percepute așa de ei) ale Rusiei de-a lungul istoriei – valorile tradiționale și spirituale ale Imperiului Rus și puterea militară și tehnologică a Uniunii Sovietice. Religiozitatea tradiționalistă a Fe­de­rației Ruse și scutul nuclear sunt cele două elemente care au consolidat statalitatea rusească și au creat condițiile necesare care să asigure securitatea in­ternă și externă a țării.

Guvernul de la Kremlin a adoptat o parte din ideile grupării când a izbucnit războiul cecen în 1994 și a în­cercat să construiască un nou patriotism statal. În 1996, Elțîn a instituit o comisie guvernamentală care să definească ideea de națiune a Rusiei postsovietice.

Intelectualii de dreapta

La finalul anilor ’90, mai multe evenimente majore au modelat opinia pu­blică rusă astfel încât să fie mai receptivă față de patriotism și să respingă liberalismul și Occidentul. Au fost, pe rând, criza financiară din 1998, devalorizarea brutală a rublei, extinderea NATO prin aderarea Unga­riei, Poloniei și Cehiei, bombar­darea Serbiei de forțele NATO sub mandat ONU, al doilea răz­boi cecen.

Toate aceste evenimente au fa­vorizat apariția unei noi ge­nerații de intelectuali de dreapta, Tinerii Conservatori, mulți dintre ei cu studii de filosofie reli­gioasă, conservatorism politic și naționalism la Universitatea de Stat din Moscova. Tinerii ra­dicali ruși, născuți în anii ’70, nu erau la fel de nostalgici după URSS ca predecesorii lor din mișcarea patrioților naționaliști, dar împărtășeau critica acestora față de globalizare și do­rința de a promova suveranitatea Rusiei și statutul ei de mare putere a lumii.

Venirea lui Putin la putere în 2000, în locul lui Elțîn, nu a făcut decât să confirme reorientarea Rusiei către conservatorism. Putin a căutat să consolideze etatismul centralizat și să reinstituie „verticala puterii“. Din 2004, radicalii ruși au fost aduși încet-încet la Kremlin să contribuie fiecare cu contraatacuri ideologice împotriva revoluțiilor colorate prooccidentale din sta­tele foste membre ale Uniunii Sovietice.

În 2006, Vladislav Surkov, ideolog-șef al Partidului Rusia Unită al lui Vladimir Putin, a gândit conceptul de democrație suverană pentru a justifica autoritarismul statului rus. Partidul i-a invitat pe Dughin și pe Pro­hanov să le vorbească tinerilor din mișcările pro­guvernamentale Nași (Ai noștri) și Molodaia Gvardia (Tinerii gardieni), iar din acel moment carierele celor doi au decolat. Dughin a devenit profesor de filosofie la Universitatea din Moscova în 2006, iar Prohanov a devenit un invitat aproape permanent al dezbaterilor de la NTV prezentate de Vladimir Soloviov, extrem de bine conectat la Kremlin.

Radicalizare treptată

Între timp, Tinerii Conservatori au creat un think tank în interiorul partidului pe care l-au botezat Clubul Rusesc, cu misiunea de a for­mula un răspuns proguvernamental valului tot mai mare al naționalismului etnic anti-Kremlin.

Din 2007, discursurile lui Putin au început să integreze tot mai multe afirmații explicit radicale – pre­șe­dintele rus a înce­put să invoce securitatea spirituală, transformând ne­cesitatea de a proteja identitatea religioasă a Rusiei într-o chestiune de securitate națională. „Credințele și scutul nuclear al Federației Ruse sunt cele două ele­mente care consolidează statalitatea rusă și cre­ează condițiile necesare pentru a asigura securitatea internă și externă“, declara Putin pe 1 februarie 2007 în fața jurnaliștilor ruși și străini. Tot în 2007, rostea ce­lebrul deja discurs în cadrul Con­ferinței de Securitate de la München, unde condamna direct modelul unipolar al ordinii mondiale, moment ce a marcat prac­tic un punct de turnură în po­litica sa externă.

Dmitri Medvedev, președinte din 2008, a menținut politica ex­ternă agresivă. Războiul împo­triva Georgiei, declanșat în vara acelui an, a dus la o izolare mai pro­­nunțată a Rusiei de Occident, dar și la programul major de mo­dernizare a armatei ruse.

În ciuda masivelor proteste la adresa fraudei electorale, Putin a fost reales în mai 2012, chiar pe fondul unei crize de legitimitate a regimului de la Kremlin. În interiorul elitei aflate la putere, așa-numiții „siloviki“ (cei puternici), din struc­turile de securitate și militare, au câștigat teren în fața tehnocraților. Schimbarea a fost în favoarea conservatorilor, care au recâștigat rolul de furnizori de argumente ideologice pentru sistemul autoritar.

În același an, tot Prohanov a fost cel care a pus ba­zele Clubului Izborsk, numele unei fortărețe antice de la frontiera cu Estonia. Misiunea era de a deveni „o coa­liție politică și ideologică puternică a oamenilor de stat patrioți, un soi de front imperial care să se opună manipulărilor centrelor de influență străine“.

Ascensiunea

Clubul Izborsk are doar 60 de membri, proveniți din medii extrem de diverse – intelectuali, academicieni, politicieni, antreprenori, jurnaliști, artiști, clerici, membri ai forțelor de securitate, „având ca scop formularea unei politici de stat patriotice aplicate în toate sferele vieții naționale“.

Exclusivistul club a reușit să atragă și figuri influente, precum economistul Serghei Glazev, care l-a sfă­tuit pe Putin din momentul integrării economice eura­siatice (2012) până în 2019, Tihon Șevkunov, cunoscut drept confesorul lui Putin, jurnalistul Mihail Leontiev, analist-șef la gigantul petrolier Rosneft, și defunctul fi­zi­cian Jores Alferov, câștigător al unui Nobel. Nu au lipsit nici nume din elita politică, precum Andrei Tur­ceak, fost guvernator al regiunii Pskov, în prezent se­cre­tar general al Rusiei Unite, și ministrul culturii, Vla­dimir Medinski, ambii prezenți la ceremonia de inaugurare a clubului.

În timp, ideile lansate de Clubul Izborsk au câștigat tracțiune. În decembrie 2012, Putin a anunțat în discursul anual către națiune susținut în Adunarea Fede­rală consolidarea valorilor „spirituale“ și „tradiționale“ ca răspuns la ceea ce el a identificat ca fiind „o criză morală și de­mo­grafică a Rusiei“. Discursul s-a transformat în legi în anul următor – noi reglementări împotriva promo­vării identităților sexuale non-tradiționale și incrimina­rea blasfemiei. În 2013, la Forumul Internațional Valdai – un grup de experți și lideri internaționali –, Putin de­finea Rusia în opoziție cu Occidentul, despre care a spus că se află într-un declin moral și cultural, tră­dân­du-și „rădăcinile“ și „valorile creștine“.

Directorul adjunct al Clubului Izborsk, jurnalistul și politologul Aleksandr Nagornîi, a recunoscut în discursul cu pricina setul de idei, valori și concepte culti­vate ani la rând de suveraniștii patrioți ruși.

Influența clubului exclusivist a atins apogeul odată cu criza ucraineană din 2014. Kremlinul a diseminat convingerea că Maidanul proeuropean al Ucrainei este o „operațiune dirijată de Occident“ pentru a contracara integrarea euroasiatică. Putin a folosit-o și pentru a justifica anexarea Crimeei (locul unde prințul Vladimir și rușii kieveni s-au convertit la ortodoxism în 988), în numele importanței sacre a acestui teritoriu pentru Rusia.

În iulie 2014, Dmitri Polonski, ministrul pentru po­li­tică internă, informații și comunicații al autoproclama­tei Republici Crimeea, a lăudat contribuția lui Prohanov și a colegilor acestuia din Clubul Izborsk. „Credem că ideile voastre au jucat un rol important în eve­nimentele din Primăvara crimeeană“.

Chiar și armata rusă a onorat rolul-cheie al clubului, numind un bombardier strategic (purtător de focoase nucleare) Izborsk, ba chiar a pus și logoul clubului pe el.

Statutul special

Când vine vorba de insurgența separatistă din regiunea ucraineană Donbas, Moscova s-a delimitat oficial de club, etichetându-l drept prea ra­dical în sprijinul acordat insurgenților. Kremlinul, expus costurilor sancțiunilor occidentale, a refuzat să re­cu­noască referendumurile care proclamau inde­pen­dența Republicilor Donețk și Luhansk. Între timp, clubul pro­mova activ conceptul de Novorossia (Rusia Nouă) referitor la Donbas, pentru a justifica integra­rea în Fe­derația Rusă.

Clubul are legături strânse cu fondatorii autopro­clamatei Republici Populare Donețk – guvernatorul Pavel Gubarev, premierul Aleksandr Borodai și ministrul apărării, Igor Strelkov, toți trei, foști colaboratori ai publicației lui Prohanov, Zavtra. În vara lui 2014, clu­bul le-a acordat sprijin organizațional și consul­tanță în a-și redacta Constituția.

Pe 5 septembrie același an, Kremlinul a orchestrat înlocuirea guvernelor insurgente cu elite noi, dispuse să semneze acordurile de la Minsk între Rusia și Ucraina, care ofereau reintegrarea Donbasului în Ucra­ina, dar cu „statut special“ (autonomie locală).

Marginalizat, Clubul Izborsk a condamnat recursul la diplomație, pledând în schimb pentru o „operațiune militară totală“, bazată pe intervenția unei „armate eli­beratoare“, formată din voluntari din forțe militare private și susținută de lovituri aeriene împotriva unor ținte strategice. Clubul a păstrat contactul permanent cu separatiștii din Donbas prin intermediul unei filiale pe care o are în Donețk.

În mai 2015, Valeri Korovin ieșea la rampă cu cartea sa „The End of the Ukraine Project“, în care susținea că Ucraina este un subiect istoric artificial creat de Lenin, incapabilă să devină un stat de sine stătător și legitim.

Toate aceste idei, deși îmbrățișate neoficial, au fost susținute și finanțate de guvern. În 2015, Clubul Izborsk primea o finanțare de aproape 165.000 de dolari la acea vreme direct de la administrația prezidențială pentru a dezvolta „Doctrina Lumii Ruse“. Publicată în 2016, lucrarea pleda pentru formarea (refacerea) sfe­re­lor de interes ale Rusiei în Balcani și în zona Mării Negre pentru a contracara Occidentul. Totodată, sus­ți­nea că rușii din Ucraina sunt victimele rusofobiei gu­vernului ucrainean, căzut în mâinile unor neo­naziști.

Fără să adere întru totul la un singur sistem ideologic, regimul autoritar al lui Putin a mizat pe a-și proteja flexibilitatea în materie de alegeri politice. Schimbarea de leadership în administrația prezidențială după alegerile parlamentare din septembrie 2016 le-a conferit democraților liberali un cuvânt mai important de spus. Viaceslav Volodin, un conservator antioccidental radical și susținător informal al Clubului Izborsk, a fost mutat din cadrul Administrației Prezi­den­țiale la un rol mai puțin influent – purtător de cuvânt al Dumei. A fost înlocuit de Serghei Kirienko, fost premier în timpul crizei economice din 1998 și fost director al Rosatom, cu legături strânse cu elitele libe­rale și tehnocrate. În mandatul său, Kirienko a refuzat de două ori cererea de sprijin financiar venită din­spre Clubul Izborsk.

După otrăvirea și arestarea liderului opoziției, Aleksei Navalnîi, la final de 2020, în discursurile lui Putin a început să se întrevadă tot mai limpede ideologia de stat radicală. Articolul din iulie 2021 despre unitatea istorică dintre ruși și ucraineni este o prelungire a gândirii izborskilor, care prezintă Ucraina ca un produs al erei sovietice, guvernată de elite proneonaziste și care ridică rusofobia la rang de politică de stat.

Izbucnirea războiului pe 24 februarie a marcat evo­luția sistemului politic rusesc – autoritarismul hibrid care amestecă multiple facțiuni ideologice a eliberat un regim extrem de represiv, care a impus o cultură de stat imperialistă și războinică. Vladimir Medinski, fost ministru al culturii și un loialist al Clubului Izborsk, a fost numit șeful delegației ruse însărcinate cu negocierile de pace cu Ucraina.

Clubul Izborsk

Izborskii au devenit un liant între toate curentele stataliștilor ruși.

• ȘEFUL. Președintele Clubului Izborsk este Aleksandr Prohanov, un apropiat al lui Aleksandr Dughin. Cei doi au pus bazele Clubului Izborsk, gândit drept un la­borator al unui nou proiect de țară pentru Rusia, care să unească ideea eurasiatică a lui Dughin cu refacerea Uniunii Sovietice și ortodoxia.
• DIRECȚII. Puterea de stat, mili­tarismul, ultra- conservatorismul, mesianismul ortodox, întoarcerea către spațiul asiatic, confruntarea cu Occidentul și dorința de a înfăptui cel de-al „cincilea Imperiu“ URSS, sunt toate gândite în
• laboratoarele Clubului Izborsk.
• CONDUCERE. Alături de Prohanov, la conducerea Clubului Izborsk se află și Vitali Averianov, Aleksandr Nagornîi și Oleg Rozanov. Clubul are filiale și în Letonia, Republica Moldova, teritoriile ocupate din Ucraina și în Rusia.

Acest articol a apărut în numărul 140 al revistei NewMoney.

FOTO: Getty