Turcia se află printre cele mai importante subiecte ale actualității internaționale. Pe 10 martie, președintele Recep Tayyip Erdogan se afla la Kremlin, în fruntea unei impozante delegații guvernamentale, și, împreună cu omologul său Vladimir Putin, coprezida ceremonia de semnare a unor acorduri destinate să apropie și mai mult Turcia de Rusia. „Am încheiat procesul de normalizare. Nu mai dorim să folosim acest cuvânt“, a spus liderul de la Ankara la conferința de presă comună cu Putin. „Suntem determinați să îmbunătățim și mai mult relațiile esențiale și speciale dintre cele două țări“, a adăugat președintele turc. „Putem constata că relațiile noastre au revenit la un adevărat parteneriat, cu o cooperare multiformă (…).Considerăm Turcia partenerul nostru cel mai important“, a spus, la rândul său, președintele Vladimir Putin.
Surprize, surprize. Partenerii euroatlantici ai Turciei nu au depășit încă starea de uimire și par încă să nu realizeze pe deplin că, în părțile de est ale Europei, de o parte și de alta a Mării Negre, a apărut o nouă alianță, o alianță a două țări cu viziune imperială, euroasiatică. Parteneriatul strategic ruso-turc întărește sentimentul marginalizării europene pe scena internațională și scoate în evidență erorile europene față de Turcia. Uniunea Europeană nu a știut să includă Turcia, nu a știut să includă o nouă mare putere în proiectul comunitar.
Europenii au crezut că Turcia este doar o țară care încearcă să arate după chipul și asemănarea lor, o țară care dorește să se occidentalizeze, o țară care reprezintă o prelungire a intereselor strategice occidentale către lumea musulmană și care nu are decât menirea să spună locuitorilor acelei lumi „așa trebuie să vă înfățișați dacă vreți să fiți frecventabili în lumea noastră!“
O asemenea filosofie nu a anticipat că Turcia reprezintă o țară cu viziune imperială, o veche civilizație ce nu poate fi închisă într-un proiect exclusiv național, o țară cu vocație de stat-far nu numai pentru statele musulmane în căutare de un model politic și de dezvoltare desprins de tiparele occidentale. Europa s-a trezit brusc la porțile ei cu o putere de 75 de milioane de locuitori, cu o populație tânără, cu a 15-a economie mondială și un potențial de creștere pe termen mediu și lung superior tuturor celor 28 de state UE luate în parte.
Nu am știut ce să facem cu o asemenea țară, iar ea și-a căutat alt drum, un drum euro-asiatic, alături de Rusia, și un drum spre imensa lume musulmană, pe măsura tradiției sale istorice de imperiu tricontinental. De asemenea, actuala criză diplomatică dintre Turcia, pe de o parte, Olanda, Germania și Elveția, pe de alta, trebuie privită nu prin prisma cotidianului sau a unei crize determinate de strategia electorală a lui Erdogan și partizanilor săi din Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), ci ca pe un simptom al acestei neștiințe a acomodării Turciei în proiectul european, ținând cont de specificitățile sale. Eventuala integrare a Turciei în proiectul european și euro-atlantic nu poate fi făcută aidoma Poloniei, României sau a oricărei alte țări din Est.
Geometrii variabile. Noul drum al Turciei este însă și un indicator al mutațiilor suferite de sistemul internațional, în care alianțele sunt cu geometrii variabile. Epoca structurilor multilaterale rigide, așa cum am cunoscut-o în timpul Războiului Rece, este definitiv apusă. Cine nu înțelege această nouă schimbare fundamentală este condamnat să rămână simplu spectator al istoriei. Prezența turcă în structurile euro-atlantice nu o împiedică să stabilească parteneriate strategice cu centre de putere mai mult sau mai puțin rivale precum Rusia, Iran sau să privească cu interes spre Organizația Tratatului de la Shanghai. Această situație nu trebuie considerată drept un viraj al politicii personale a lui Erdogan, ci regăsirea unei permanențe istorice de către o țară cu multiple orizonturi.
În excelenta sa carte „Marea tablă de șah America și restul lumii“, fostul consilier al președintelui Jimmy Carter, Zbignew Brzezinski, considera Turcia drept un „pivot geopolitic de prim ordin“, o țară de care depind stabilitatea Asiei Centrale, Caucazului, Balcanilor, o țară esențială pentru echilibrele din Mediterana Orientală și din Orientul Apropiat și Mijlociu, cu alte cuvinte o țară esențială pentru acele regiuni de care Uniunea Europeană este interesată în mod particular.
Indiferent de evoluțiile din Turcia, de noile sale ambiții, este importantă păstrarea dialogului cu Ankara și luarea în considerare a unei viziuni pe termen lung în raporturile UE-Turcia. Chiar în afara proiectului european, Turcia rămâne un partener inconturnabil pentru țările UE și cu atât mai mult pentru cele aflate în flancul de sud-est al comunității, precum România.
