Realegerea lui Erdogan a fost previzibilă. Sistemul de partid și de stat creat de acest personaj carismatic nu putea exista în afara puterii. Dar, dincolo de acest aspect, Erdogan are o bază electorală solidă, compusă din persoane care privesc mai degrabă la identitate, la politica externă de prestigiu și mai puțin la situația economică.
OAMENI CARE ACCEPTĂ DESTINUL. De altfel, președintele în exercițiu a și vorbit despre destin, adresându-se alegătorilor săi din zonele afectate de cutremur. A fost destinul care a produs catastrofa și mult mai puțin responsabilitatea oamenilor care au construit și care au verificat sau ar fi trebuit să verifice soliditatea construcțiilor și care aveau legături cu sferele puterii din Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP). Și iată că acest discurs a prins. În zonele sinistrate, președintele a înregistrat în cel de-al doilea tur un rezultat superior celui obținut de contracandidatul său, Kemal Kılıçdaroglu.
ADAPTARE LA TRANSFORMĂRI. Sunt mulți comentatori care au preluat clișeul unei Turcii profund divizate. Nu fac parte dintre cei care împărtășesc această opinie. Există, într-adevăr, o ruptură profundă între pături semnificative ale populației urbane și majoritatea orientată spre valorile islamo-conservatoare și hipernaționalism, după cum există o profundă separare între cetățenii de etnie kurdă, îndeosebi marile concentrări de kurzi din sud-estul Turciei, și restul populației turce.
Prin urmare, segmentele de populație care doresc schimbarea nu constituie o masă omogenă. Iată de ce, chiar în cazul în care Kemal Kılıçdaroglu ar fi venit la putere, ar fi trebuit să țină cont de această realitate și să se adapteze la transformările profunde survenite în societatea turcă în ultimele trei decenii și jumătate. De asemenea, ar fi trebuit să țină și el cont de schimbările la nivel regional și la nivel global, de faptul că Occidentul nu mai deține monopolul modelului de civilizație și de dezvoltare.
Meritul lui Recep Tayyip Erdogan este de a fi sesizat aceste transformări și de a le fi canalizat politic. Dar nu reprezintă el cauza transformării Turciei. „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi“, cum bine observa Miron Costin în scrierea sa „De neamul moldovenilor“.
Nu Erdogan este cel care a generat sentimentul general islamo-conservator și naționalist din societatea turcă. El l-a folosit și l-a amplificat. Din acest punct de vedere, Erdogan este un om care a marcat durabil destinul țării sale, așa cum a făcut-o la vremea sa și Mustafa Kemal Atatürk, președintele fondator al republicii turce.
Cât despre derivele autoritare, cititorii noștri sunt convins că știu că însuși Atatürk era un lider autoritar. Modernizarea și occidentalizarea unor segmente urbane din societatea turcă nu s-au făcut en toute douceur. Dimpotrivă!
CURENTUL ISTORIEI. Exista o forma mentis specifică națiunilor imperiale, care rezistă timpului și care nu ezită să se manifeste când condițiile o permit. Atâta timp cât existau amenințarea Uniunii Sovietice și monopolul modelului occidental, Turcia nu avea de ales. Dar condițiile de la sfârșitul anilor ’80 au permis emanciparea lentă a Turciei, proces care s-a accelerat încă din prima jumătate a anilor 2000 – perioadă care coincide cu ascensiunea lui Recep Tayyip Erdogan.
Astfel, în următorii cinci ani de mandat ai lui Erdogan, Turcia își va accentua pivotarea spre lumea emergentă, poziționându-se tot mai mult ca un centru de putere independent, având legături privilegiate atât cu marile puteri occidentale, dar și cu Rusia, China, Iran și puterile arabe.
Însă pentru Occident va fi un competitor sistemic, expresie pe care o folosim pentru China, dar care se aplică tuturor emergenților, inclusiv celor cu care ne aflăm în situație de parteneriat strategic. Tentația accelerării procesului de dezoccidentalizare a lumii este prea mare pentru turci. Aș merge chiar până la a spune că procesul de consolidare a emancipării Turciei, construcția sa de putere sunt incompatibile cu alinierea față de Occident. Recep Tayyip Erdogan a înțeles acest lucru și va căuta să acționeze în sensul pe care îl indică acest mare curent al istoriei.
OPORTUNITATE. Noi, cei de cealaltă parte a frontierei, va trebui să ne adaptăm cu luciditate la această realitate, care va deveni tot mai vizibilă și pe malurile Dâmboviței. România, prin situația ei de țară de frontieră, având o lungă tradiție a coabitării în sânul commonwealth-ului otoman, am putea juca un rol motor în cadrul Uniunii Europene și în cel al Alianței Nord-Atlantice (NATO), de amenajare a unui proces de cooperare aprofundată cu Turcia.
