„Nu ne mai trageţi pe dreaptaaa…“ După cum ştie oricine este cât de cât interesat de ceea ce se întâmplă în lume, Europa cunoaşte în ultimii ani o formidabilă recrudescenţă a partidelor de extremă dreaptă: în Italia, acestea aveau, la începutul acestui an, conform sondajelor electorale, peste 30% susţinere (per total) în rândul populaţiei; în Franţa, chiar prim-ministrul Valls o vede pe Marine Le Pen în turul doi al prezidenţialelor; în Austria, Partidul Libertăţii este pe primul loc în sondajele de opinie, cu peste 35% susţinere şi, săptămâna viitoare, s-ar putea să vedem, aşa cum spuneam şi în articolul anterior, primul preşedinte de extremă dreaptă ales democratic în Europa postbelică (apropo, când în Partidul Libertăţii a ieşit pe locul doi la alegerile din 1999, s-au auzit strigăte indignate din toată Uniunea Europeană şi Austria a suferit sancţiuni diplomatice; acum, nimeni n-a zis nici pâs, fiindcă toţi au deja faliţii lor şi, evident, se simt cu musca pe căciulă).
Lista poate continua – până şi în Danemarca, Partidul Poporului, care din multe puncte de vedere aparţine extremei drepte, a obţinut 20% din voturi la alegerile din 2015, faţă de 7,4% în 1998. Dintre acei membri ai electoratului european care au migrat spre extrema dreaptă, unii sunt speriaţi de faptul că globalizarea şi multiculturalismul le transformă mediul obişnuit într-unul ce nu le mai este familiar, în care nu se simt „acasă“ şi care-i face să trăiască angoasa alienării. Alţii – cei mai mult sau mai puţin defavorizaţi material – se simt trădaţi de stânga politică, care-i reprezenta în mod tradiţional, dar care s-a orientat tot mai mult spre interesele mediului corporatist.
„Valorile tradiţionale“. Politicienii de extremă dreaptă fac mare caz de ataşamentul faţă de „valorile naţionale tradiţionale“, între care un loc de frunte e ocupat adesea de cele religioase – şi aici apare un pericol uriaş, legat fie de ipocrizia cinică, fie de superficialitatea cu care respectivii politicieni privesc tradiţia creştină (pilduitor este cazul Chrysí Avgí, partid care, cum-necum, a câştigat 7% din voturi la ultimele alegeri parlamentare din Grecia – locul al treilea ca număr de mandate! – şi care din anii ’90 până acum a reuşit, pare-se, să parcurgă cu aplomb toată traiectoria de la neopăgânismul demonstrativ la Ortodoxia de faţadă, rămânând de-a lungul ei cu o reputaţie mizerabilă în ce priveşte discursurile şi gesturile de ură).
La rându-i, Putin ţine în mod regulat cuvântări despre „valorile tradiţionale“ şi importanţa fundamentală a valorilor morale ortodoxe (şi faţă de care extrema dreaptă europeană manifestă în general, că tot veni vorba, o adulaţie cel puţin suspectă), dar ale cărui acţiuni şi ideologie contrazic sistematic – eufemistic vorbind – valorile respective. La fel ca el, noii „salvatori ai patriei“ promovează un discurs care se vrea proreligios, dar care nu pare să aibă mare lucru în comun cu poruncile evanghelice şi cu tradiţia creştină autentică în general.
„Aşa vrea Zeul/Dumnezeu!“ Apropo de asta, extrema dreaptă este asociată în mod tradiţional de către mulţi cu religiozitatea creştină, însă toate indiciile par a demonstra că este vorba, în general, nu de un creştinism înţeles şi asumat în profunzime, ci de unul contrafăcut, ce, pentru cei care-l profesează, n-are valoare decât ca parte integrală a identităţii naţionale. Este subordonat acesteia şi are menirea de a legitimiza aspiraţiile mişcării respective – căci omul, din păcate, a avut dintotdeauna făţarnica tendinţă de a-şi făuri o divinitate după chipul şi asemănarea sa, care să-i dea dreptul de a striga cu patos de cruciat: „Aşa vrea Zeul/Dumnezeu!“ ori de câte ori urmează, de fapt, propriile dorinţe, oricât de josnice.
Interesant şi dătător de nădejde e, din această perspectivă, un studiu efectuat în 13 ţări europene şi publicat anul trecut în revista Politics and Religion ale cărui rezultate arată că, în pofida faptului că se erijează în apărătoare ale identităţii şi valorilor creştine, partidele de extremă dreaptă nu par să găsească un sprijin deosebit în rândul electoratului creştin.
Autenticele criterii de valoare. În cele din urmă, dacă e să luăm creştinismul ca referinţă, trebuie ştiut că Iisus Hristos enunţă un principiu foarte clar: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte: orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele (Mt. 7, 15-17). Care sunt roadele bune? Avem lista la apostolul Pavel: nu participarea demonstrativă la ritualurile bisericeşti, nici declaraţiile emfatice, ci dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, curăţia (Gal. 5, 22-23).
Principiile sunt simple. Nu credeţi că ar trebui să le aplicăm?
