Drumul scăpării: poveste din coridorul morții

Mimi Noel 30/03/2017 | 11:48 Global
Drumul scăpării: poveste din coridorul morții

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Circa 8% dintre imigranții din Africa și Orientul Mij­­lociu care vor să ajungă în Europa sunt soma­­lezi. Evenimentele din 2011 din Africa și apoi din 2012 din Siria au dus la explozia imigrației și impli­­cit la dezvoltarea afacerilor rețelelor de trafi­­canți. Cei care însă se încumetă să plece în tahriib își riscă de cele mai mul­­te ori viața în apele Mediteranei. Iar deo­­camdată, occidentalii nu au o soluție funcțională.

Ahmed avea 23 de ani când și-a părăsit să­­tu­­cul de pe coasta de sud a Somaliei, pentru că nu avea ce să muncească. A avut nevoie de 18 zile pentru a ajunge până în orașul Dolow, la sud de fronti­­e­­ra eti­­o­­piană. Localnicii l-au ajutat să treacă granița fără să fie văzut de grăniceri. Intermediarii somalezi – omo­­logii africani ai „coioților“ care îi ajută pe imi­­granți să treacă din SUA în Mexic – sunt primii pe care Ahmed avea să îi întâlnească dintr-un șir lung de traficanți, facilitatori și tot soiul de profi­tori de pe traseul imigraționist dintre Cornul Africii și Europa.

Odată aflat pe teritoriul etiopian, Ahmed s-a ascuns într-un camion cu destinația Addis Abeba. Chiar dacă urma să fie oprit la punctul de trecere și chestionat, aflase că poliția, de regulă, îi lasă pe somalezi să trea­­­­că. Până în acest punct al călă­to­riei, facilitatorii nu i-au cerut bani.

Somalia nu are un guvern funcțional din 1991, de când dictatorul Siad Barre a fost înlăturat. Întreaga țară este prinsă într-un război civil între miliții rivale, printre ele aflându-se și miliția radical isla­­mis­­tă somaleză Al Shabab, prosalafistă și cu legă­­turi cu rețeaua teroristă al-Qaeda. În acest context, locurile de muncă disponibile sunt foarte puține. Numeroși somalezi au fost nevoiți să plece spre Europa, asemenea multor refugiați africani, pe rutele de imigrare bine conturate de acum și care sunt mult mai periculoase în realitate decât ar fi putut intui Ahmed din sătucul lui.

PRIMUL PAS. Călătoria lui Ahmed este una tipică: des­­tinația vizată este Italia, iar ruta aleasă începe adânc în Africa și se continuă prin Mediterana. Tra­ficanții l-au adus până în apropiere de Addis și l-au ajutat să se angajeze la un restaurant pentru 20 de dolari pe lună. Pe ruta de imigrare, să muncești pentru ni­­mic sau chiar gratis este un lucru obișnuit. Imi­­­granții devin pentru traficanți surse de muncă ief­­ti­­nă. La un moment dat, a primit semnalul că trebuie să se pună în mișcare. Nu poate spune dacă toți cei pe care i-a întâlnit în Etiopia făceau parte din ace­­eași rețea, dar a trecut de la un traficant la altul pe tot traseul parcurs între Somalia și Libia.

Din Addis, a avut nevoie de 11 zile pentru a tra­­ver­­­­­­sa Sahara spre nordul Sudanului. „Am plecat pe tim­­pul nopții“, își amintește. „Nu știi niciodată unde ești și încotro mergi.“ A ajuns la un cort uriaș lângă frontiera libiană, unde a dat peste mulți imigranți trăind în condiții extrem de mizere. Acolo a aflat cât îl costă călătoria. „Unii veneau din Sudan, plătiseră 2.000 de dolari. Dar dacă vii din Somalia, suma poa­­te ajunge și la 4.000-5.000 de dolari“, povestește Ah­­med. Neavând banii, traficanții l-au ținut ostatic în cort, alături de cei care nu puteau plăti. Li se dă­­dea să mănânce doar paste gătite cu apă nepotabilă. Apa conținea combustibil și, ca să nu bea multă și re­­­­pede, primeau doar o sticlă pe zi. „Trebuia să o bei așa, nu aveai de ales“.

somalia_imigranti_africa_afi_getty
FOTO: Guliver / Getty Images

 

Primeau mereu ultimatumuri. Dacă nu plăteau într-o lună, începeau să le ru­­pă oasele. „Unii încercau să fugă în munții din apropiere. Dacă erau prinși de traficanți, erau aduși în fața celorlalți și îm­­puș­cați în cap“, poves­­teș­­te Ahmed. Și opt dintre ei chiar au fost uciși așa. Cum a făcut rost Ah­­med de bani? „Eu nu am plătit nimic. În Somalia o mai aveam doar pe ma­­ma. Știam că o să-mi rupă oasele, așa că am fugit la miezul nopții.“ Împreună cu alți 15 băr­­bați a scăpat, intrând circa 150 km pe te­­ri­­toriul libi­­an. Nu avea nici mâncare, nici apă. A re­­ușit să ajungă în Libia, dar aveau să mai treacă încă doi ani până când reușea să se urce într-o barcă cu care risca oricum să se înece în Me­­diterana.

PIRAȚII ȘI MAREA MIGRAȚIE. Ahmed face parte din ceea ce presa a numit Marea Migrație de secol XXI, un val sezonier de imigranți care încearcă să traverseze Marea Mediterană din Africa până în Eu­­ropa în perioada mai caldă a anului. Valul a că­­pă­­tat amploare mai ales din 2012, odată cu implozia statului sirian. Primăvara Arabă din 2011, care a dus la război civil în Nordul Africii și în Orientul Mijlociu, a generat sute de mii de re­­fu­­giați, fapt care a alimentat și dus la dezvoltarea rețe­­le­­lor africane de trafi­canți existente de ani de zile în regiune.

Trebuie spus că imigranții somalezi reprezintă doar o mică parte din numărul total al celor care fo­­­­lo­­sesc ruta central-mediteraneeană în prezent – cir­­ca 8% (12.000 de persoane), deși numărul lor a cres­­cut masiv în 2016, ca urmare a optimizării ru­­­­­­telor de traficare.

Motivul pentru care somalezii au început să fo­­lo­­seas­­că ruta mediteraneeană, mai lungă și mai plină de pericole, este faptul că ruta tra­­di­­țională către Orien­­­­tul Mijlociu, unde căutau locuri de muncă în Yemen sau Arabia Saudită, nu a mai fost funcți­o­nală. Saudiții au luat mă­­suri împotriva imi­­gra­­ției în 2013, iar războiul civil din Yemen a devenit atât de violent, încât mulți au revenit în Somalia.

Printre traficanți, pe ruta yemenită, se gă­­sesc și pirați. Până acum, pirații de pe rutele de migrare din Afri­­ca de Est nu au intrat în atenția opiniei publice, dar, în ultima vreme, bărcile lor evită orice conflict în apele din largul Somaliei. Un motiv este și pre­­zen­­ța navelor de război occidentale, inclusiv cele ale misiunii forțelor navale ale UE, Eunavfor Atalanta, care au rolul de a menține pacea în absența unei forțe navale somaleze. „În cazul în care șeful unui grup de pirați se gândește la un moment dat să captureze un superpetrolier pentru a obține o răs­­cum­­pă­­rare de 12 mili­oa­ne de dolari, e bine de știut că aceas­­tă forță euro­­pea­­nă este prin zonă“, asigură co­­man­dan­tul Jacqueline Sheriff, purtător de cuvânt al Atalanta. Eunavfor mai are însă ceva de făcut în apele Medite­ranei: să salveze imi­­granți care au traversat Libia și vor să ajungă în Europa. Acordul în­­cheiat între UE și Turcia în martie 2016 a redus semnificativ numărul migranților care tra­­ver­­sează estul medi­teraneean, dinspre Turcia spre Grecia. Au rămas însă vasele ce traversează centrul Mediteranei dinspre Libia, iar în 2016 numărul celor care și-au pierdut viața în apele mării pe această rută a fost unul record – 4.576 (față de 2.869 în 2015), potrivit datelor Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM).

Liderii statelor membre nu au reușit să cadă de acord asupra unui răspuns unitar și coerent pentru gestionarea acestui val uriaș de oameni care caută azil departe de zonele de conflict din care provin. „Migranții se lasă pe mâna traficanților periculoși pentru că nu există pârghii legale pentru a obține azil“, este de părere Florian Westphal, pur­tător de cuvânt al ONG-ului Medici Fără Frontiere. „Cerem ca acestor oameni să li se ofere prin mij­loa­ce legale protecția pe care altfel ajung să o caute într-un mod ilegal și atât de periculos pentru viața lor“, adaugă acesta.

Comisia Europeană a venit cu o propunere pentru a controla fenomenul printr-o schemă com­­ple­­xă de relocare a imigranților la nivelul tuturor sta­­telor membre. Planul a fost amânat deoare­­ce membrii nu au căzut de acord asupra co­­tei de imigranți pe care fiecare stat UE să o primească.

RUTELE LIBERTĂȚII SAU ALE MORȚII. Între timp, politica umanitară a forțelor occidentale este con­fu­­ză. Eunavfor are mandat clar în Mediterana să „distrugă mașina de făcut bani a rețelelor de tra­­fi­­canți de oameni“, dar în faza actuală a misiunii, navele de război nu au permisiunea de a acționa în ape­­le libiene. Așa că traficanții stau aproape de țăr­mul li­­bian pentru a nu avea probleme, iar navelor occi­dentale nu le rămâne de­­cât să stea pe po­­zi­­ții și să aștep­­te.

Mai mult, traficanții libieni se folosesc de navele de salvare aflate pe poziții pentru a-și promova mo­­delul de business. Potrivit unui raport din februarie 2016 realizat de Sahan Research, un think-tank din Nairobi despre fenomenul traficului cu imigranți din estul Africii, susține că traficanții provoacă deli­be­rat probleme pentru siguranța celor care tra­ver­sează marea, obli­gând astfel navele de salvare să intervină. Personalul de pe o fre­gată de salvare germană confirmă teoria: nu-i poți lăsa să se înece, astfel că sal­­varea lor de către for­­țele occidentale repre­zintă un factor de atracție pen­­tru mulți imigranți, pentru că astfel sca­­­pă de coș­ma­rul ță­­­­rilor din care vin. Drept urmare, afacerea tra­fi­canților de imigranți a explodat, generând profi­turi substanțiale pentru o serie de rețele din Africa Sub­sahariană care ali­mentează cu imigranți alte rețele care acțio­nează în Libia.

Dacă Uniunea Europeană chiar vrea să pună capăt fenomenului ce­­lor care mor înecați în Marea Mediterană, va trebui să în­­­­ceapă cu aceste rețele de traficanți. Dar, până acum, europenii nu prea au făcut progrese să le în­­țe­­leagă mecanismul de func­ționare. „Politica europeană de a dezintegra aceste rețele nu prea a funcționat, în par­­te deoarece a privit feno­menul preponderent prin prisma legalității“, este de părere Peter Tinti, cer­­cetător în cadrul Global Initiative Against Transnational Organized Crime. „Doar că avem de-a face cu rețele extrem de fluide. Unele sunt foarte cen­­tra­­li­­­­zate și bine organizate, altele mai puțin. Apar tot fe­­­­lul de oportuniști care încearcă să beneficieze faci­­li­­­­tând circulația acestor imigranți. Ceea ce face ca to­­tul să fie mult mai dificil de gestionat și combătut“, adaugă cerce­tătorul Peter Tinti.

Recent, UE a fost de acord să ajute cu 200 de mili­oane de dolari guvernul legitim sprijinit de Occident din Libia pentru a lupta împotriva acestui gen de trafic. Dar de când războiul civil a răvășit întrea­­ga țară, condusă practic de două guverne rivale, șan­sele ca banii respectivi să producă efecte reale sunt limitate.

Eunavfor a început să pregătească for­­țe­­le libiene pentru încetinirea traficanților, dar, dincolo de Libia, rețelele din estul Africii care alimentează va­­lul de imigranți au devenit tot mai puternice și bru­­tale.

Tinerii somalezi au o vorbă pentru plecatul spre Europa – „pleci în ta­­hri­­ib“, sintagmă în care cuvântul arab se traduce prin activitate ile­­ga­­lă. Una din sche­­­­me­­le pentru somalezii care se în­­cu­­metă să plece în tahriib este „pleci-acum-plătești-mai-târ­­ziu“, spune Peter Tinti. „Ma­­jo­­ri­­ta­­tea celor care in­­tră în aceas­­tă sche­­mă se gândesc că vor plăti în mo­­­­men­­tul în care au o slujbă sau că îi așteaptă un aranjament de muncă la destinație. Ceea ce rar se în­­tâm­­plă“.

BUSINESS PE KILOMETRU. Finan­țatorii din acest gen de scheme țin evi­dența fiecărui imigrant, spune Dino Mahtani, investigator britanic din ca­drul ONU și autorul raportului întocmit de Sahan Research. Aceștia știu cu exac­titate rutele pe care mer­­ge un imigrant și îl pun să plătească până la ulti­mul cent cheltuielile de călătorie.

Ahmed habar nu avea că se află permanent pe radarul acestora în drumul său spre Europa. Cert este că a ieșit din schema „pleci-acum-plătești-mai-târ­­ziu“ când a fugit din cortul-închisoare din Sudan. Trei dintre bărbații cu care a eva­­­dat au murit de foame și de sete. Ceilalți 13 au reușit să ajungă la o localitate din deșertul libian. „Am ră­­mas într-o moschee, unde am primit apă și ceva de mân­­care“, povestește Ahmed. A reușit să ajungă pâ­­nă dincolo de Benghazi, când un tip înarmat l-a cap­­turat. Aici a trăit ca sclav timp de un an. A scăpat odată cu războiul civil, când stă­­pânul i-a dat o armă și l-a trimis să lupte. A fugit și a ajuns la Tri­poli unde a stat șase luni și a muncit în construcții pentru cineva care i-a promis că-l va ajuta să ajungă într-o barcă.

Într-o noapte din pri­­mă­­va­­ra lui 2015, niște indivizi l-au dus într-o barcă de cauciuc, unde mai erau alți o sută de oameni. „Eram pe apă de 16 ore, când un imigrant cu telefon conectat la sa­­telit a sunat la un număr italian. Barca a cedat, au fost salvați de paza de coastă italiană“, își reamintește.

Ahmed a ajuns în Sicilia în martie 2015, unde se află și acum, în tabăra de refugiați de la CARA, aș­­tep­­tând azil undeva în Europa. Tabăra este o fostă bază militară americană, undeva în estul Siciliei. Circa 3.000 de imigranți, majoritatea lor din Africa și Asia Centrală, trăiesc aici.

Cea mai sofisticată rețea care fur­­ni­­zează imigranți din Africa de Est către Libia este cea eritreană, po­­tri­­vit raportului celor de la Sahan Research. So­­ma­­le­­­­zul Al Hashi din Khartoum este persoana care con­­­tro­­lează mai toate tran­­zac­­­­ții­­le financiare pentru imigranții so­­malezi care vor să ajungă în Libia. Es­­te cel care conduce așa-numita Hawala, echivalentul mu­­sulman al Western Union.

Hawala este folosită în mul­­te situații perfect legale, doar că poate fi foarte bi­­ne folosită de rețelele de trafic de persoane. Sistemul hawala este mai ieftin decât bine-cunoscutul Western Union și mai puțin transparent pen­­tru că funcțio­nează în afara sistemului ban­car internațional.

STRATEGIA PLECĂRII ORDONATE. Din 2015, forța europeană s-a angajat să treacă la măsuri mai ferme de con­tra­carare a traficului de imigranți în momentul în care unul dintre guver­nele care conduc azi Libia va cere ajutor militar sau când ONU va declara Libia stat eșuat și va putea interveni legitim. Abia atunci, teoretic, navele de război se pot apropia de coasta libiană de unde pot obliga băr­­cile cu imigranți să se întoarcă la mal.

O soluție integral umanitară ar presupune re­­zol­­va­­rea cauzelor pentru care oamenii aleg să-și lase că­minele. Ar însemna, de asemenea, ca acelora care trăiesc în locuri lovite de război sau criză să li se permită să aplice pentru azil în străinătate și astfel nu și-ar mai încredința viața traficanților.

SUA au recurs la o versiune de succes a acestei politici. După Răz­­bo­­iul din Vietnam, ONU a inițiat un program de ple­­ca­­re ordonată, care, după 1980, le permitea refu­­gia­­ți­­lor vietnamezi să aplice pentru azil în SUA sau în alte țări occidentale. Progra­­mul a pus capăt crizei „băr­­cilor“ din anii ’70. SUA au mai aplicat versiuni diferite ale respectivului plan și în alte zone lovite de criză – Haiti, Somalia sau Siria.

După mai bine de patru ani de chin, Ahmed poate sta legal în Italia. Într-o schemă de relocare, ar fi putut aplica de acasă pentru acest azil și să aștepte acolo actele necesare. Nu ar fi acceptați foarte mulți în cadrul acestei scheme, dar cei norocoși ar putea ajunge azilanți în Europa fără să mai treacă prin sclavie și prin teama de a muri înecați în apele Medi­teranei, cum s-a întâmplat cu Ahmed.

Este o soluție imperfectă, dar relocarea are avantajul atât al controlului migrației masive către Europa, cât și al descurajării unei piețe în care legea cererii și ofertei funcționează ca oriunde. „Traficanții există pentru că există o cerere“, spune sec Tinti de la Global Initiative.

Din păcate, dezbaterea politică din jurul fenome­­nu­­lui imigraționist a fost mai curând emoțională, nicidecum pragmatică, cum ar fi trebuit, atât în Europa, cât și peste Atlantic. Din cauza resentimente­lor, rezultatul este o confuzie ge­­ne­­ra­­li­­za­­tă și inacțiune a forțelor europene plasate în apele mediteraneene, situație care nu face decât să ajute la proliferarea rețelelor de facilitatori, foști pirați deveniți traficanți, sau ale prietenilor lor mult mai violenți.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Marea morții” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Potrivit statisticilor, 13 migranți au murit în fiecare zi în 2016.[/vc_column_text][vc_column_text]PARADISUL TRAFICANȚILOR. În unele orășele din Libia, proprietarii de case fac sute de dolari pe noapte, adăpostind imigranți aflați în tranzit.

BILANȚ. Peste 100.000 de persoane au traversat Mediterana dinspre Africa spre Italia în 2016. Dintre ei, 28.000 au ajuns pe teritoriul italian, aproape 1.000 au murit înecați sau au fost dați dispăruți.

SOLUȚIA. Anul trecut, UE a aprobat un buget de 1,8 miliarde de euro pentru un plan menit să rezolve cauzele migrației africanilor, promovând securitate și dezvoltare în țările lor.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 


Articol preluat din BloombergBusinessweek

de Michael Scott Moore; adaptare de Mimi Noel

FOTO: Guliver / Getty Images

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.